usor

Ușor. Măcar puțin

Îmi pare rău. Îmi pare așa de rău că mi-am luat botinele ăstea al căror toc de aude pe asfalt: toc, toc, toc. Dar nu mai pot face nimic. Pentru că, dacă m-aș descălța, ar fi și mai multă gălăgie. M-ar privi și mai mulți. În ce hal au ajuns. Îi surprinde simplitatea și naturalețea.

Aș vrea să fiu invizibilă. Să plutesc un pic deasupra pământului. Nu mult, că știu că nu se poate. Doar un pic, cât să nu se mai audă toc, toc, toc. Să nu mă mai audă nimeni.

Acasă e bine. Acolo nu e nimeni care să mă audă și să mă vadă. În afară de Lola. Dar ea nu mă întreabă nimic, nu mă privește curioasă, nu mă interoghează, studiază. Acolo pot umbla pe tocuri, pot îmbrăca cele mai frumoase rochii și mă plimb așa, prin toată casa, fericită, și cânt, și mă învârt. Acolo nu mă privește nimeni. Respir. Respiiiiiir. Un aer ușor, ce îmi vindecă plămâni înnegriți de atâta nicotină. Parcă îi văd cum se fac roooooz, rooooz, și ușooooori. Când sunt acasă.

usor

E cel mai bine când nu exist pentru nimeni, în afară de mine. Oamenii vor și povestesc și cer, cel mai mult atenție. Iar eu sunt așa de obosită. Mă zgârie pe creier și să îi văd. Nu vreau decât să ajung acasă, să trag jaluzelele și să mă întind în pat. Liniște. Faceți odată liniște, în pula mea! Să pot bea și eu liniștită cappuccino-ul ăsta, în soare, și să citesc câteva pagini.

Sunt obositori. Dacă te văd tristă sau apatică se năpustesc asupra ta cu tot felul de sfaturi inutile despre cât de frumoasă e viața dacă trăiești momentul, dacă nu te gândești la trecut sau viitor. De parcă ei pot face asta. Nu se văd cum hăituiesc fericirea? Și vor să alergi și tu, împreună cu ei. Iar tu nu vrei decât să stai și să îți spui că așa e viața: pe alocuri tristă și apatică. Pe alocuri ți se pare că ai un moment de fericire. Și apoi îi auzi cum hohotesc, și icnesc, și mint, și urlă. Și îți dai seama că între ei totul e o iluzie și fericirea nu-i posibilă. Că ți-o răpesc.

Nu îi condamn. Doar că nu îi vreau în preajma mea. Și singurele ființe cărora le cer iertare pentru tristețea și apatia mea sunf Lola și florile mele. Nu, nu vreau să le transmit energie negativă, iar ele să sufere. Nu vreau să îmi moară florile. Nu vreau să ucid niciun pic de viață de pe pământul ăsta. O fac ei, îndeajuns de mult și de des. Nu vreau să îngroș rândurile criminalilor de viață.

Dar e bine, totuși, că am ieșit. Mergând, mi-am atins din greșeală coapsele. Mi s-a lăsat carnea. S-a făcut mai grea. Mă voi tunde și mai scurt.

Poate, până la urmă, mă tund cheală.

Share This:

7 păreri despre “Ușor. Măcar puțin

  1. Futu-i mama ei de viaţă ! Mă gândesc ce bine-i pentru cei săraci cu duhul. Crăp de invidie, băga-i-aş să-i bag în jarul grătarului să aud cum pocnesc maţele lor umflate de bere şi mici. Nu moartea ta şi a mea, moartea lor că prea sunt fericiţi…….etc., etc,etc………!

    1. Și io tot la asta mă gândesc. Dar nu aș vrea așa. Nu știu… Tot mai des nu mai vreau nicicum. Să se întâmple tot ce trebuie, și gata.

    2. Hmm… citatul asta din biblie referitor la cei saraci cu duhul e o parabola, departe de mine ideea de a fi religios dar se refera la cu totul altceva, chipurile cei saraci cu duhul ar fi aia care au renuntat la alte metehne lumesti ca doar aia ar fi fericitii ( pana mea, fiecare cu damblaua lui, no comment)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>