timisoara

Timișoara, al treilea plămân

Respir. Îi respir străzile. Clădirile. Gropile. Asfaltul. Străzile înfrânte de goluri. Trecerile de pietoni. Blocurile. Oamenii. O iubesc până la paroxism. Aproape patologic. Mă frâng de dorul ei, când nu îmi stă la braț, deasupra capului sau la picioare. Am încercat, dar nu pot trăi fără ea. Mă sufoc. Mi-e rău. La propriu. Mi-e greață, am vertij, mă albesc la față. Mănânc compulsiv și îmi apare în vis, aproape în fiecare noapte. Mă trezesc plângând în autobuz și numai la ea mă gândesc. Obsesiv. Mi-a intrat în sânge, în celule, în neuroni. Curge prin mine. Mă pune la pământ, mă alină. Mă învârte. E nepăsătoare și dintr-odată o apucă o dragoste din aia de ibovnică îndelung nemângâiată, de nu știu cum să îi fac față. Aș zice că-i labilă. Da, este. Suntem pereche. De aia.

După ce am văzut Bucureștiul zi de zi, vreo două luni, Timișoara mi se pare mică. Mică și cochetă. De esență tare. De tei și salcâmi, și magnolie, care, apropo, nu știu dacă are miros, dar eu îi simt parfumul. Început de primăvară. Miroase verde și înflorat, delicat. Cu diminețile ei molcome, încă ațipite, când seninul se strecoară timid și blând din cer direct pe retină și te obligă să deschizi larg ochii și să privești în jur.

E ca o doamnă elegantă, decentă și discretă, mereu veselă și plină de mistere pe care le închide între gene care nu se zbat niciodată. E ca o femeie care a învățat măsura timpului, a pasului, a vorbei, a hainelor, a pasului, a râsului și plânsului. Niciodată nu se dă în stambă. Știe cine e și cât valorează. Nu are nevoie de confirmări. Își ocupă, cuminte, locul ei și nu vrea nimic. Nu cere și nu se roagă pentru ceva ori pentru cineva. Are tot ce își dorește.

Când m-am întors din Italia, în urmă cu cinci ani, am coborât în aeroport și mi-a venit să pup pământul. Acum am aceeași senzație. Sunt frântă. Dar în Timișoara, nu știu cum, parcă mi se vindecă rănile de la sine. Un pic le ling, un pic alin cu prieteni dragi și fete frumoase, de birou, și trotinetă pe Pietonală și bere la Papi. Și simt că-s la locul meu. În București mă simțeam ca o piesă de puzzle pe care cineva o găsise pierdută prin spatele divanului și încerca în zadar să o așeze în jocul din care credea că face parte. Nu se nimerea nicicum. Și doar se rupea mai tare. Se julea pe la colțuri și fie era prea mare și înghesuită, stricând tot jocul ce fusese aranjat cu grijă până atunci, fie se regăsea plină de spații de jur împrejur.

Parcă eram moartă și dintr-o dată doar mă trezesc cu gura larg deschisă și trag puternic aer în piept. Așa, cum ați văzut în filme că fac ăia care mai mai că se înecaseră și reușesc să scoată capul din apă. Și gata. Parcă sunt pisică și am accesat o nouă viață. Reînvii în Timișoara.

timisoara

Aici nu mă simt niciodată pierdută. Chiar dacă mă rătăcesc, știu cu siguranță că voi ieși la o artera principală, cunosută, care mă va duce acasă.

Nu a fost dragoste la prima vedere. La a doua a fost. M-a adoptat și a început să mă iubească necondiționat. Nu știu dacă există bărbatul perfect pentru mine, dar știu cu siguranță că există orașul perfect și, fără nicio umbră de dubiu ori zvâcnire de inimă, Timișoara e. Că-i molcomă și blândă și chiar când e gri, bănuiești acolo, pe sub ploi ori noroi verdele cald ce va să fie și frunzele mari, desfătate în soarele ștrengar, care se tot joacă de-a v-ați ascunselea cu irisul,  mai ștrengar decât verdele ispititor de crud, pe care l-ai crănțăni între dinți dacă nu ți-ar striga ochiul să îl mai lași să poposească prin el vreun veac, două, că iarna i s-a părut de două ori pe-atât.

Mă doare tot. De la celule până la epidermă. Dar știu că, într-un mod miraculos, Timișoara mă va ajuta să trec peste doruri și gânduri, și întrebări, și zbateri. Vie, nesperat de vie. Să râd. Să mă minunez cât de frumos poate fi totul când respiri din toată inima. Să plec pe trotineta de pe Gheorghe Lazăr până în Unirii, să mă enervez pentru că trotuarele sunt adevărate câmpuri de golf și risc să îmi stric mijlocul locomotoriu și să o iau pe stradă, să nu aud mașinile pentru că îmi urlă muzica în căști. Și să îmi spăl apoi nervii cu o nefiltrată la halbă sau cu un cappuccino spumos, spumos, de lingi și lingurița și să mă întreb cum de am putut să plec vreodată. Dar ce spun eu? Cred că, de fapt, nu am plecat niciun moment de aici.

Da, băi, ce mai. E cel mai fain la Timișoara!

 

Share This:

O părere despre “Timișoara, al treilea plămân

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>