de la capat

The end. Și de la capăt

Relația s-a terminat.

Relația s-a terminat de abia când m-am întors a doua oară, el spune că orice gagică se întoarce de trei ori,  eu îl dezamăgesc o dată în plus. Relația s-a terminat, tocmai pentru că m-am întors a doua oară și a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua. Pentru că altfel relația nu se termina. Relația s-a terminat din iubire. Pentru mine. Oricât de mult îl iubesc, relația trebuia să se termine, pentru că mă intoxica.

Așa că mi-am luat bagajele, pe când el dormea, și am plecat. Probabil nu m-ar fi oprit dacă era treaz. Aș fi vrut să încerce. Probabil aș fi rămas. Și rău aș fi făcut. Dar aș fi rămas. Nu știu dacă din prea multă iubire. Poate doar din teama de a mă despărți de omul pe care îl iubesc. Din teama de a o lua de la capăt. Singură. Din teama de singurătate. Aș fi rămas din teamă. Total greșit. Nimic nu trebuie să se întâmple din teamă, ci pentru că așa e drept ori așa simțim.

Am plecat pe furiș. Doar așa mă puteam salva. Iar când scopul e supraviețuirea, orice mijloc e pardonabil. I-am blocat numărul de telefon, contul de Facebook și le-am șters, împreună cu toate mesajele. Ca să nu fiu tentată vreodată, la beție, să îl contactez. Nu aș fi făcut decât să perpetuez un rău.

Sfârșitul relației cu Popescu a fost cel mai dureros din câte am trăit. Și am trăit multe. Pentru că Popescu a fost singurul alături de care m-am văzut până la sfârșitul vieții. Mi-a spus o dată, Cea Iubită, ”dar pe veranda casei tale nu vezi niciun bărbat?”. ”Nu, în momentul ăsta nu”. Ei bine, l-am văzut. De când l-am văzut pe el, coborând din tren, l-am văzut și pe veranda casei. A fost singurul bărbat pe care l-am văzut.

Aseară, înainte să mă culc, i-am scris în gând o scrisoare: ”Iubitule, dragul meu drag, să îți fie bine. Să dormi liniștit. Să spargi bula aia în care ai fost închis fără voia ta și să ieși. Să ieși tu. Cel pentru care eu am luptat cu iubire până când am simțit că eu însămi încep să mă anulez. Te iubesc și ai mare grijă de tine. Te rog să nu ai o relație în viitorul apropiat. M-ar durea tare dacă aș afla. Nu cred că atunci când iubești un om, pasional, așa cum încă te iubesc, poți suporta ideea că e cu altcineva. Eu, una, nu pot. Aș vrea să continui să mă mai iubești un pic”.

de la capat

Îmi pare rău că am încercat să îl salvez. Am greșit. Nu aveam dreptul ăsta. Fiecare om are privilegiul de a se salva de unul singur. De a-și împlini viața de unul singur. Fiecare om are dreptul de a se uita în oglindă și a fi mândru de el. Iar eu am încercat să îl privez de acest drept. Este singurul lucru pe care îl regret.

În noaptea dinaintea plecării am băut multe beri. Îndeajuns de multe încât să ajung acasă și să îmi doresc să intru în comă alcoolică. Și să caut somniferele. Le găsise el și le aruncase. Nu a făcut același lucru cu sticla de vin, pe care am deschis-o și am băut-o în timp ce ascultam Elles est d`ailleurs. Cea mai tristă melodie din viața mea. Voiam să mă pedepsesc. Voiam să o fac pentru că el nu mă iubise. Greșesc. Nu mă iubise cât și cum aș fi vrut eu. Nu pentru că nu voia. Ci pentru că nu putea. Fiecare iubire e pe măsura sufletului ce o poartă. Dar asta am înțeles de abia luni dimineața.

Și pentru că nu am găsit somniferele, am scris. Așa cum spunea el, scriu și pe ziduri când îmi vine. N-am scris pe ziduri, ci pe niște procese verbale. Greșeală pe care am plătit-o atât de scump, încât duminică nu mi-am dorit decât să pot pleca. Să fug. Să uit că acel om a existat vreodată în viața mea. Atât de scump, încât mi-am dat seama că acum nu trebuie să mă gândesc la absolut nimic. Doar să trăiesc. Să am grijă de mine. Să mă comport cu mine însămi așa cum aș face-o cu un prieten bun și iubit, care e bolnav. ”Grijă. Grijă. Iubire. Răbdare. Timp, Oana. Te iubesc, Oana”. Așa mi-am repetat toată ziua.

În acel moment aș fi plecat. Nu aveam niciun leu. Iar băncile de abia luni dimineața deschideau. Pe de-o parte. Pe de alta speram, așa cum am făcut mereu în ultimele luni, să primesc un semn. Un mesaj. Cel mai mic semn de iubire. Nu a venit niciodată. Iar cele care existau erau doar răspunsuri provocate de iubirea mea.

Și atunci am înțeles că nu mai trebuie să aștept nimic de la un om care nu doar că nu poate oferi, dar nici nu poate primi. Și poate asta m-a durut cel mai tare în toată relația asta. Că iubirea mea se izbea mereu de un munte și cădea, rănită, la pământ. Nu reușeam nicicum să îi ating sufletul. Nicicum.

L-am rănit de mult ori, știu. Pentru că eu, la rândul meu, eram rănită. Doream să mă răzbun. Să îi fac rău. În ultima noapte în care am dormit împreună, mă gândeam dacă să îi pun perna pe față, să îi sparg capul cu un topor sau să îl tai cu cuțitul de la gât până la vintre și să văd, naibii, dacă are inimă.

Și apoi m-am liniștit. În momentul în care mi-am luat valizele și am ajuns în gară, am avut senzația că am scăpat din iad. Și mi-am mulțumit. Că am avut puterea să plec. Fără să întorc capul înapoi.

Îmi e nespus de greu. Am înțeles în zilele ăstea ce înseamnă să îți ții inima sus. E atât de grea, de parcă se prăbușește în tine. Și tu trebuie să sufli, să sufli, așa cum faci cu baloanele de săpun, nu care cumva să cadă și să se spargă. Sunt sfâșiată. Mă doare de îmi vine să urlu. În fiecare dimineața. Dar nu mă gândesc la nimic din ceea ce a fost. Nu am puterea încă. Sunt un bolnav în convalescență care trebuie doar să se facă bine. Stau între prieteni buni care mă iubesc și au grijă de mine, mi-am cumpărat o carte pe care mi-o doream de mult, voi merge să îmi cumpăr o rochie, mă așez la câte o terasă, în soare, și sorb un cappuccino plin de spumă, pe care o mănânc cu lingurița, puțin câte puțin, pentru că îmi e teamă că se termină. Râd. Din tot sufletul și din orice prostie. Pentru că știu exact ce îmi trebuie ca să merg mai departe. Iar asta e tot ce vreau în acest moment. Să mă vindec de toate rănile din care gâlgâie acum sângele și să îmi trăiesc viața. Să mă bucur că sunt. Atât. Că sunt. Și să îmi fac multe bucurii.

Din toate umilințele pe care am ales să le suport în ultimul timp, în sfârșit am învățat cât de mult contez. Și că merit absolut tot ce îmi doresc. Și pot să îmi doresc orice. Merit să fiu mângâiată, iubită, alintată, răsfățată, ascultată, înțeleasă, dusă pe brațe, pupată pe creștet și frunte și mâini. Și mai mult, așa e normal să fie. Pentru că sunt de prețioasă. Cel puțin pentru mine.

A fost nevoie să mă anulez ca să îmi dau seama că sunt cel mai de preț bun pe care îl am. Eu și viața mea.

Share This:

16 păreri despre “The end. Și de la capăt

  1. Excepțională scriitură. Mie mi s-a întâmplat ceva similar. Acum trei ani și jumătate, mi-a pătruns din nou în viață, prin efracție, cineva din trecutul îndepărat. PE scurt: amanta umflată de bani cu care trăia și trăiește nu putea fi expediată fără motiv. Acum, pretinde că nu a putut-o face. Au trecut 3 ani jumate de stres cumplit. Presupun că știi ce mi-a provocat iar acum, după o simplâ încercare neizbutită de chimio, arăt ca o epavă umană. Tipul a rămas tot cu scroafa plinâ de bani. L-am aruncat, îngropându-l în cimitirul blocaților. dar nu cred că-i nevoie să-și scriu cum mă simt. Acum este sărbătoare, stau singură în casă, arăt ca o epavă umană. Un detaliu: între anii 1964-65 am fost tp. de 9 luni căsătorită cu animalul acela. Eu nu l-am mai căutat, dar el m-a găsit. Asta-i!

  2. Cata puterea ai putut sa ai…incredibil! Te invidiez! Este ceea ce ar trebui sa fac si eu, fara sa fiu nevoita sa imi fac vreun bagaj…Este suficient sa sterg si sa blochez…dar ce ma fac cu masochismul? Si de unde puterea de a abandona ceea ce am gasit dupa ani de cautari? Simt ca ma scurg putin cate putin, ca imi distrug psihicul, ochii de atata plans, ma doare fiecare participa din corp de atata suferinta…dar nu sunt capabila sa renunt. Am incercat de trei ori cu mesaje de final, dar el nu imi da voie nici sa mor, nici sa traiesc. Ma lasa cateva zile si apoi incepe asaltul…la care nu rezist, fara sa raspund, pentru ca am ajuns sa traiesc pentru asta!

  3. Niciodata nu stii cat de jos poti sa cazi, pana nu ai fost ingenuncheat si ai plans lacrimi de Sanger, iar fiecare por al pielii tale emana durere. Dar toate astea nu fac altceva decat sa te determine sa te ridici mai puternic si mai plin de viata… din fiecare experienta trebuie sa invatam ceva, altfel riscam sa o repetam la nesfarsit cu o durere mult mai mare…

  4. ” Te rog să nu ai o relație în viitorul apropiat. M-ar durea tare dacă aș afla.” Pai de ce, daca eroina a plecat?
    Iar „dusă pe brațe, pupată pe creștet și frunte și mâini.”, nu-i tot un fel de intoxicare?
    In rest, frumos.

  5. …cunosc toata Senzația..cap coada..cineva mi a spus odata ca ,indiferenta doare cel mai tare…eu iti spun tie ca,timpul vindeca orice durere…si ca ,singurul lucru fara rezolvare e moartea..peste o vreme vei intâlni pe cineva ..si atunci vei zâmbi din nou..asa cum meriti

  6. Numai lucrurile de genul „eu am fost acolo, stiu cum e” iti da, nu doar dreptul, ci ofera posibilitatea sa scrii astfel si sa doara! Frumos.

  7. Au trecut cateva zile…salvasem ceea ce ai scris si am citit azi….e atat de plastic relatat, incat ma tem sa nu fie doar fictiune…de ce ma tem? pt ca pare a fi povestea mea, pana la momentul plecarii….daca ar fi fictiune, n as putea afla cum e la o saptamana dupa….scrie, te rog, urmarea….nu de momentul plecarii ma tem, ci de durerea de dupa, desi, daca n ar durea atat nu ne am intoarce din prima….

    1. Durerea de dupa e groaznica. DAr parca iesi la lumina. Simti ca, oricat de tare doare, esti exact in punctul in care trebuia sa fii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>