moarte

Te iubesc încă o moarte

Vomit moartea. Ca în noaptea aia.

Cât îmi e de dor să mă suni după ce am vomitat o cutie cu Xanax. Nici pastilele nu mai sunt ce au fost. Ne mint din toate direcțiile. Ne vând iluzii. Toți suntem niște drogați sub efectul Placebo. Poate are dreptate mama: corpul meu nu suportă prea bine alcoolul. Dar poate are dreptate când spune că eu iubesc viața. Poate doar eu nu am înțeles încă.

Aș da orice, îți jur, viața, mai ales că nu îi dau prea mare importanță, poate pentru că n-am avut nicio boală incurabilă, să mă mai suni o singură dată. Cartea am scris-o aproape jumătate. Au trecut luni. Niciodată nu au trecut luni. Mi-e dor de fruntea ta. De felul în care îți aranjezi ochelarii de soare, pe ochi, un pic important, ca și cum ai vrea să pari important. Oricum nu contează. Doar eu știu. Și eu te iubesc oricum. Nesigur, vulnerabil, plin de dubii, întrebări, frământări, furie. Cum tu te urăști mai mult, așa te iubesc eu. Nu mai mult. Pentru că iubirea nu suportă alte părți de vorbire.

moarte

Și a trecut doar o oră de când am fost să îmi iau ghetele ălea, 33 de ani jumate, o viață de-a mea. Așa e mereu când mă gândesc la tine. Chiar dacă se întâmplă într-o pauză de zece minute, între două ședințe. Mă uit la ceas și așa e. Eu te simt o viață și ceasul mi te arată zece minute.

Te iubesc… am vrut să îți spun numele. Și n-am dreptul. Am vrut să îl urlu. Și n-am dreptul. Pentru că nu vrei să știe cineva că te iubesc.

Ce? Ce n-a fost să fie după doar trei zile, încât să te facă să îți fie rușine dacă aș urla că te iubesc? Mi-ai spus într-o doară: ”De ce nu ai părul lung?”. Aia să fie? Aia? Dar cum? Cum să îmi las părul lung și să mă privesc în oglindă și să mă urăsc? Când aș mai avea timp să te iubesc, atunci? Nu aș putea face asta. Știi prea bine că eu nu sunt așa. Nu mă mint. Și atunci sunt vinovată că mă iubesc mai mult decât te iubesc? Nu. Mi-aș lăsa părul lung dacă aș ști că așa o să mă iubești. Dar nu e asta. Nu e nimic. Orice și oricum, nu m-ai fi iubit. Pentru că nu te iubești. Bineînțeles că am înțeles. Puteam să fiu bine în seara asta. M-am îmbătat. Adevărul întotdeauna ne face să plângem. Ca la naștere. Dacă nu urlă copilul, doctorul îi dă una la cur. Sau pe spate. Habar nu am. Că nu am născut. Dar știu că toți se panichează. Iar asta nu-i de bine. Când o să urli îndeajuns de tare, o să te naști. Și poate atunci mă vei iubi și tu.

Știi că toți am fost fericiți odată? Și apoi unii am vrut să murim? Și unii chiar am murit? Nu știu de ce. Am tot căutat răspunsuri. Am obosit. Te iubesc și aș vrea să vreau să mor. Și când vrei să mori, nu mai contează că odată ai fost fericit. Și nici viceversa. Când ești fericit, uiți că odată ai vrut să mori. Și dacă mergi pe firul ăsta, îți pierzi mințile. Nu te mai gândi. Nu vreau să suferi. Tot ce contează e simțirea.

Da, Amy, știu. Toți se întreabă de ce. Că erai tânără și talentată. Eu nu te întreb nimic. Pentru că știu. Nu se putea altfel.

Share This:

O părere despre “Te iubesc încă o moarte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>