pe drum

Te-am înșelat, te voi mai înșela cu el și nu îmi pare rău

Nu ai cum. Nu ai cum să ajungi acolo, sus, și să mai fii același. Nu ai cum să ajungi acolo sus și să mai ai impresia că tu ai conta, în vreun fel. Privești Caraimanul și îți dai seama că absolut tot ce ți se părea greu, dramatic, fără ieșire jos, în viața de zi cu zi nu contează. Ești o furnică, nu, mint, furnicile contează, ești mic. Mai mic decât atomul. El stă acolo, maiestuos, imperturbabil, frumos, semeț și contează. Iar tu, tu, ești și tu ceva, acolo, care stă și privește frumosul.

Apoi începi să urci. Noaptea, prin pădure. Te dor picioarele. Nu-i greu rucsacul. O fi, dar nu îl simți greu. Nimic nu poate fi greu, pentru că ești în pădure, e noapte, zăpadă, frig și nu te poți opri. Și când îmi era mai greu și l-am întrebat pe Alex dacă mai e mult, am auzit ceva scârțâind. Ca o ușă. Veche. Din filmele de groază. Și de undeva, din buzunarul lateral al rucsacului, o bucată de forță mi s-a înfipt direct în picioare și am prins viteză. Ca-n viață. Habar nu ai cât mai poți. Trebuie să urci și să urci și să urci, ca să îți dai seama dacă te ține. Dar când ai ajuns acolo, la limită, faci exact cum a spus Cătălin: ”Te întorci. Dacă simți că e gata, mai mult nu te mai ține psihicul, pentru că acolo e tot șmenu`, în cap, corpul mai poate întotdeauna, te întorci. Chiar dacă mai ai 100 de metri, 50, nu contează. Înapoi. Și nu te aștepta ca ceilalți să te însoțească. Pentru că în cap trebuie să ai tot timpul destinația. Altfel nu reziști. Și fiecare se gândește doar la aia. Așa că să fii pregătit să te întorci singur. Tocmai de aceea nu te încumeți mai mult decât poți. Cu muntele nu te joci. Crezi că poți când, de fapt nu poți”. Am putut până la mama Oara, la Diham, unde, apropo, se mănâncă cea mai bună tochitură cu mămăligă și se bea cel mai bun vin fiert. Ah, iar dacă o întrebi de Rexona, mama Oara îți va spune că era iedul care bea bere. Învățase de la mama lui, capra care fura berea turiștilor ce ajungeau la cabană.

Urcam serpentinele de la Diham înspre Mălăiești și exact la asta mă gândeam. Că nu mai pot. Era prima oară când urcam pe munte. Puneam un picior în fața celuilalt și mă gândeam la ce bun pentru că, în afară de durere nu simt nimic. Și am ajuns la băncuță. Deasupra norilor. Deasupra Bușteniului. Deasupra Bucureștiului. Cred că eram pe la vreo 1000 de metri, nu mai mult, dar mie mi să părea că sunt deasupra a tot. În vârful lumii. Iar la 50 de metri de mine era curcubeul. Vezi, Ioano, că habar nu ai de nimic? Nu știi absolut nimic. Credeai că poți vedea curcubeul doar după ploaie. Și în seninul ăla brut, obositor de frumos, care te izbește pe retină, zbaaaang, apare curcubeul. Atât de aproape și de clar, de crezi că îl poți atinge. Am izbucnit în plâns. Era atât de frumos. Iar eu așa de mică, încât nu puteam ține tot frumosul ăla în mine. Trebuia să mai vărs și pe de lături. Și am înțeles că ăla era rostul tot greului pe care a trebuit să îl suport, în timp ce urcam. Și mi-am reamintit că e adevărat: cu cât e mai greu, cu atât e mai frumos, la final.

pe drum

Și am mai înțeles că în munte nu te plângi. Nimic nu-i prea greu. Nu-i prea frig, nu-i prea alunecos, nu-i prea multă zăpadă și, sub nicio formă, muntele nu îl cucerești. El îți dă voie să îl cunoști. Iar pentru asta trebuie să plătești un preț. Așa că înduri și taci și mulțumești că poți fi acolo.

La nea Ion, la Mălăiești, nu se fumează în sala de mese. Nu pentru că ar fi amenzi. Nu pentru că ar veni ISU să controleze. Nici nu ar avea cum. Nea Ion își aduce marfa fie cu măgarii, fie mai vin unii cu elicopterul din când în când. Așa că nu fumezi nu pentru că ți-ar fi teamă că cineva te-ar admonesta. Ci pentru că așa e și gata. Și nimeni nu se plânge. Ba chiar ar fi păcat să nu ieși din când în când și să vezi hornurile pe care m-a durut sufletul că nu le-am putut urca pentru că nu aveam echipament, și să îți spui: ”Data viitoare. Data viitoare o să am bocanci buni și colțari, și bețe, și piolet și o să vin”.

Priveam cresta și îmi țâțâia curu`. Nu știu cum să vă explic. Habar nu am cum e să fii dependent de droguri, dar îmi tremura stomacul, băteam din picior, mi se încinseseră creierii și m-aș fi dus. Dar știu că avea dreptate Cătălin, așa că am stat cuminte. Dar uite că e luni, scriu, le am în fața ochilor și simt același lucru.

M-am îndrăgostit iremediabil. Știu asta. Și știți cum e cu muntele? Nu ai orgolii, nu ai trufii. E ca și când te-ai îndrăgostit de un bărbat și nu aștepți să te sune, să te caute, să îți dea semne. Îl vrei și atât. Iar când ai ocazia, fugi la el. E al oricui și nu te doare asta. Nu te interesează. Tot ce vrei e să fii cu el. Oricât ar fi de periculos. Te poate răni. Te poate ucide. Asta dacă nu știi până unde să mergi. Dar aia e iubire. Acolo trăiești în prezent. Musai. Nu te poți gândi la nimic altceva în afară de următorul pas. Nu există competiție. Nu contează că alții sunt înainte sau în spatele tău. Ești doar tu, cu tine și muntele. Și știți ce am mai înțeles acolo? Că natura, atunci când ai mai mare nevoie, te ajută. Rădăcinile de copaci se transformă în scări, iar când simți că sunt prea multe, îți scoate în cale un platou, ori o poieniță sau copaci de care să te sprijini. Trebuie doar să fii atent la semne. Și simțind toate astea, mă întreb cum de omul a avut vreodată senzația că poate domina ori cuceri natura? Și cum de a avut vreodată dorința de a face asta? Nu poți decât să o iubești, să o respecți și să îi accepți supremația.

Am crezut că nu pot iubi nimic mai mult decât marea. O iubesc visceral. O simt cum colindă prin mine. Îmi vâjâie în suflet. Și uite cum viața mi-a arătat din nou că sunt o proastă și habar nu am de nimic. M-am îndrăgostit iremediabil. Fără cale de scăpare. Și cine a urcat pe munte știe despre ce vorbesc. Iar de când m-am întors simt așa, o liniște. O siguranță. Că totul se va întâmpla și se va așeza exact așa cum trebuie. Orice aș face eu. Tocmai de aceea lupta e inutilă. Și muntele și marea sunt acolo de ani, mii. Sute de mii. Habar nu am cât timp. Dar mult, mult mai mult decât viața oricărui om. Și nu luptă cu nimic. Sapă, se modelează, se transformă. Nu dau like-uri și nu le așteaptă. Nu vor apreciere și recunoaștere din partea altcuiva. Există. Atât. Dinainte și după ce noi nu vom mai fi. Așa că tot ce trebuie să fac e să merg. Să nu mă opresc. Să îmi găsesc ritmul și să urc. Sau să cobor. Nu-i ușor deloc. Dar la capăt mă așteaptă o cabană caldă, cu oameni care cântă la chitară, beau bere, țuică sau vin fiert și te salută zâmbitori.

Și foarte important: fac toate astea cu un partener care știu că, dacă o să cad sau voi fi în pericol, va fi acolo, lângă mine. Mă va ajuta să mă ridic sau îmi va spune că mai avem puțin sau îmi va arăta care e calea cea mai sigură, atunci când nu știu pe unde să o apuc.

 

Share This:

3 păreri despre “Te-am înșelat, te voi mai înșela cu el și nu îmi pare rău

  1. după o pauză (relativ) lungă, Ioana se întoarce. cititorii (eu, de restul nu mă pronunț) sunt în delir. cu un titlu extrem de înșelător, începusem să mă simt cam încornorat. apoi brusc am observat că de fapt aduci o odă naturii sublime și m-am înduioșat (pe bune). apoi brusc am văzut că dragostea invadează totul și m-am simțit gelos. și iar brusc am simțit adevărul unei metafore copleșitoare care mi-a înțepenit degetul arătător pe rotița mouse-ului (apropo, trebuie să-mi cumpăr unul nou). și cel mai brusc a fost finalul, care într-un mod prozaic și tonic repune lucrurile în ordine. Ioana, nu vrei să nu mă mai zgâlțâi, că amețesc?!
    totuși trebuie să-ți spun un secret. ăsta e cel mai bun articol al tău de la „întâi o tură prin Iad” încoace. de ce, Dumnezeu știe. eu spun ce simt. dacă o fi vreunul mai bun, înseamnă că l-am pierdut. oricum eu am apărut târziu pe aici (și tot târziu o să și dispar).
    și, ultimul câștig, acum mi-am lămurit și clasica dilemă „la munte sau la mare?”. e simplu: la munte ȘI la mare! cu picioarele pe o stâncă foarte îngustă și scufundat în apa mării până la nivelul nasului. mereu la limita supraviețuirii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>