tata

Tata

Curăț jegul ăsta și mi-e dor de tata. Cu cât îmi e mai dor, cu atât curăț mai tare. Mă doare mâna, inima, mânainima, inima și mâna și umărul și tata mă doare. Mi s-au asprit mâinile de la tix și cif și soluții de degresat și nu mai simt altceva decât o amorțeală care, până la urmă-i bună, că mai atenuează durerea. Din mână. Atât. Doar din mână. Aia din inimă o las așa. Că am pierdut treningul. Roșu cu dungi albastre. Mi l-a adus tata de la București. M-am pus în brațele lui și l-am pupat pe mustață. Și el a mustăcit. Iar eu l-am pierdut!!!

Și nu a prea știut să mă mângâie niciodată și poate de aia am căutat mereu bărbați care nu știau să mângâie și niciunul n-a știut și nu va ști cum n-a știut tata. Așa, apăsat, ca și cum ar vrea să știe. Dar îmi aducea trening și a trimis soldatul la Herculane, să mă ia de acolo și mă lua la unitate, joia, să mănânc gogoși. Apoi mă trimitea cu unul dintre soldați să văd câinii lup. Iar o dată m-a luat în tab. Ce frumos! Eram cu tata. Doar asta și ar fi fost de ajuns ca momentul să mi se lipească de suflet pentru totdeauna.

Tata a ieșit la pensie maior. Era frumos tata. Cu mustață, caschetă, epoleți, mereu drept, cu privire ce te sfredelea. Tata nu a ezitat niciodată. Cu privirea, ori cu vorba. Te privea tata și rămâneai în loc. Nu de frică. Dar era ca o vrajă privirea lui. Te opreai și îl ascultai. Drepți. Fără să ți-o ceară. Dar acum tata îmi spune: ”Hai să stăm și noi doi la masă și să povestim”. Și mă așez și mă bucur că-s mică de înălțime și trebuie să îmi ridic privirea pentru a privi drept în ochii tatălui meu. Și chiar dacă așa nu ar fi, mi-aș apleca privirea și apoi aș ridica-o de acolo, de la podea și de abia apoi l-aș privi, cu un strop de privire încă pe pământ pentru că niciodată nu m-aș putea uita la tata de la înălțimea lui. Niciodată.

Și am plâns întruna de la Lugoj până la București, când am plecat în după-masa aia și tata stătea în frig în cămăruța depozitului și nota cifre pe o hârtie tipizată de mâna lui, cu liniarul și creionul. Era înfofolit și scria cu mâna la fel de sigură și conștiincios ca atunci când semna acte în cancelarie sau îmi făcea desene când eram mică. Ca și cum întreaga lume ar fi depins de ceea ce făcea el acolo.

Și apoi a venit camionul. Era frig și tata se udase la picioare și mai sus, până la genunchi și descărca marfă. Tata, care alinia batalioane de soldați și toți îl iubeau. Tata care a fost chemat în miez de noapte pentru că unul dintre soldații lui voia să se arunce de pe geamul dormitorului. Și tata cu inima tremurând, dar voce și privire sigură i-a spus: ”De ce să mori ca un laș? Uite, îți dau pistolul. Te împuști, dacă vrei să mori. Ca un bărbat adevărat”. Iar copilul ăla a început să plângă și tata l-a luat în brațe.

tata

Și apoi tata civil. Pierdut. Fără direcție. Într-o lume în care nu mai recunoștea niciuna dintre valoarile în care el trăise atâția ani. O lume în care patriotismul devenise desuet. Cum? Cum desuet când pe lumea asta există doar două iubiri supreme: de familie și țară? Așa mi-a spus tata. Și tot tata i-a spus: ”Ai grijă. Oana are simțul datoriei. Până la capăt. Să nu uiți asta”. Și semăn cu tata. Prin cele mai importante părți. Iar dacă ar fi fost să aleg, la naștere, așa aș fi ales: se semăn cu el în toate. Doar privirea lui nu o am. Aia care ți se înfinge în suflet. Te străpunge prin ochi și te întreabă: ”Păi cum așa?”

Tata, care a crescut generații întregi de puștani de opșpe ani căra saci cu glet și cutii cu faianță și gresie. Era atât de cocârjat de fruntea aproape că îi atingea pământul. Și apoi l-au umilit pe tata și l-au acuzat că a furat. Tata, cel mai cinstit om din lume. Acei netrebnici care l-au stors pe tata de toate puterile și pe care nu îi voi ierta în veci. Una dintre ele a făcut pușcărie. Pentru evaziune fiscală. Au mai rămas doi. Mă rog în fiecare zi să nu scape. Să îi plătească tatălui meu toate suferințele, umilințele, frigul, praful pe care l-a înghițit cel puțin 12 ore pe zi. Umerii grei. Durerea aia care pleacă de pe coloană pe picior în jos. Nopțile în care dormea doar patru ore. Ochii roșii, împăienjeniți. Șontâc-șontâcul după ore și ore de cărat faianță și gresie și saci cu ciment.

A rămas demn tata și apoi și-a dat demisia. Și s-a dus tata, fost maior al Armatei române, să încarce și să descarce pantofi. Pentru că familia i-a fost cea mai mare iubire. Nu i-a fost rușine.

S-a mai dus din jeg. Și tot mi-e dor de tata. În seara aceea, când mă aducea acasă, am urcat în tren și nu m-a certat niciun moment. M-a pupat pe creștet și mi-a lipit capul pe umărul lui. El a înțeles. Tata a înțeles mereu tot. Mi-a păzit somnul până când am ajuns la Lugoj. Când am intrat în casă, mama mi-a dat o palmă. Trebuia cumva să îmi plătească toată durerea pe care i-o cauzasem. Frecase gresia și faianța din bucătărie o zi și o noapte. Cu scobitoare și perie. Când nu știe ce să facă, mama freacă gresia și faianță. Să nu se simtă pe deplin inutilă. Iar eu nu seamăn cu mama. Poate de aia de mică am vrut să mă fac mama când m-aș fi făcut mare.

Niciodată n-a vrut tata să fiu altceva decât sunt. Om. Atât a vrut tata de la mine. Om fericit și împlinit. Niciodată nu mi-a pus pe umeri visurile lui neîmplinite.

Frec jegul și l-aș lua pe tata în brațe și i-aș spune că-l iubesc. Că-i cel mai frumos și demn și cinstit om din lume. Și încă mai țin minte capitalele lumii pentru că le-am învățat împreună cu el, în duminica aia frumoasă, când eu stăteam în cur, pe pat, și tata pe scaunul din fața mea și le repetam împreună.

Și nu înțeleg de ce în tot textul ăsta i-am spus lui tati, tata, când eu mereu și întotdeauna îi voi spune tati. Am citit într-o carte că atâta timp cât te adresezi părinților tăi cu tati și mami nu ești matur complet. Și nu vreau, tati. Nu vreau să cresc. Iartă-mă că ți-am spus tată. Te rog, iartă-mă, tati. Eu nu voi fi mare niciodată. Voi fi fata ta. Până la una dintre morți. Ta-ta-ta-ta-ta-ta. Nu pot, tată. Nu îți mai pot spune tati. Ce mă fac? Mă fac mare? Nu vreau. Înțelegi că nu vreau? Lasă-mă să te pup pe mustață și tu mângâie-mă stângaci, pe păr și spune-mi: ”Te iubesc, tată. Tu o să fii mereu fata mea”.

Am curățat aragazul. Strălucește. Mi s-au rupt unghiile. Dar a meritat. E curat. Pe dinafară. Ce dor îmi e de tati…

Share This:

4 păreri despre “Tata

      1. ău! întotdeauna am crezut că voi avea o influență majoră asupra generațiilor de scriitori care vor urma. da’ n-am știut că pentru asta va trebui să-i scriu fiecărui autor în parte și să mă întrebuințez așa de tare. =D mă bucur că ai scris acest text și pentru maniera în care l-ai scris. în afară de faptul că e deosebit de emoționant, e și puternic, are o bază de neclintit; e foarte reușit. în această privință istoria, mai mult ca sigur, deja se pregătește să îmi dea dreptate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>