tacere

Tăceți, dracului, odată!

Îmi e tot mai bine singură. Nu îi reneg. Nici nu-i alung. Dar nici nu-i chem prea aproape. Stau așa, cu bărbia în pumni, undeva la limita singurătății, stau tot mai mult pe linii fine în ultimul timp, și îi privesc. E îndeajuns o singură mișcare greșită și aș putea cădea, m-aș prăbuși într-o parte ori în alta. De aceea stau imobilă și îi privesc. Din afara lor. Nu ne amestecăm. Urlă, țipă, judecă, pun stigmate și dau sentințe. Mă obosesc nespus cu vocile lor tari, care îmi zgârie pe creierul obosit, deși am dormit 11 ore. Îi evit, dar nu de tot. Păstrez o marjă de siguranță.

Să știu că sunt acolo și oricând mă pot arunca între ei. Nu mă văd. Sau mă văd, dar nu le pasă. Oamenilor nu le mai pasă. Și asta e bine. Pentru mine. Mă lasă în pace. Nu mai urlaaaați! Tăceeeeți! Cine sunt eu să le spun asta, când eu însămi urlu în mine, ca o mare înfuriată și rece și nedomolită, prin noiembrie? E rece. Brrrrr… Oricât de mult aș iubi-o, nu o vreau prin noiembrie. Nu am văzut niciodată marea iarna și nici nu vreau să o văd. Prefer să mi-o amintesc mereu blândă, misterioasă, caldă, primitoare. Să mă îmbie cu valuri care îmi tentează întâi vârful piciorului, apoi glezna, pulpa, coapsa, abdomenul, sânii goi, gâtul. Să o simt apoi în gură, sărată și un pic amăruie, să o înghit și să mă cutreiere, să mă zguduie cu gustul ei înțepător. Și să continui să o iubesc. Să o simt cu curge prin mine, nestăvilită. Așa o vreau. În vară.

Acum e aproape iarnă dusă-nedusă și am creierul inflamat. Plin de boboci de magnolie, cireși, margarete, frezii și liliac, pe ici pe colo câte un aproape mac. Și nu pot înflori. Se umflă, umflă, umflă, având iluzia eliberării. Și urletele voastre îi sufocă. Își țin respirația și rămân acolo, aproape asfixiați.

tacere

Nu-s salvator. Nici prietenă. Copil. Iubită. Amantă. Nimic nu vă sunt. Nu mă vreau a voastră. A mea. O perioadă. A mea. A mea. Să mă am. Apoi, m-oi da. Când mă voi fi adunat și avut îndeajuns, mă voi împrăștia din nou. Mă știu. Îmi place aruncarea la întâmplare. Fără întrebări, planuri și dubii. Acum, n-am ce să expir. De abia îmi ajunge mie aerul. Trag puternic în piept. Fum, noxe, aer necurat. Orice, doar să îmi simt plămânii plini.

Îmi e așa de dor de mine, în mine, în mare, în munte. Să mă odihnesc într-o tăcere și o singură voce. Care să mă adoarmă. Să îmi tacă alături. În mine. Și să tacă. Brațe. Și să tacă. Piept. Tăcere. Spate în spate. Spate în brațe, între sâni, prin care se strecoară piept. Același. Tăcere. Și apoi, încet, încet, să șoptească. Despre tot ce contează. Mare, munte, iubiri ce nu trec,  vindecări, blândețe, bunătate, cuvinte scrise bine, împrăștiate frumos, atent, printre rânduri. Adiere. Să îmi adie pe timpan.

Oamenii mint. Vorbesc mult și mint, și se rănesc, și se blesteamă. Și se înșeală în cuvinte. Grele. Ce nu le mai pot înapoi. Înapoi! Nu! Foc pe suflet! Cuvinte goale care se izbesc cu toată forța de timpan și de acolo râșcâie pe creier: rââââșc, râââââșc. Ce dureros! Iremediabil.

Plouă brutal, într-un singur strop. Pic! Pic! Pic! Îmi întorc urechea înspre cer. Închid ochii. Totul este. Tăcere. Shhhhhhh. Acum se plouă. Fără voi.

Share This:

O părere despre “Tăceți, dracului, odată!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>