mama

Surogat de esență

Să mă piș pe serviciul tău. Aș vrea să ia firma aia foc și să dispară de pe fața pământului. Să văd. Ați muri de foame? Spune! Ați muri? Știu că nu. Dar nu mai știi altceva decât să rânești. Cred că de asta îți e, de fapt, teamă. Că dacă nu ai mai râni printre cuie, șuruburi, bormașini și glet nu ai mai ști ce să faci cu timpul tău. Și ai simți din nou. Degeaba fugi! Auzi? Degeaba. Că te fac eu să simți.

Uneori aș vrea să mă omor, doar ca să te văd plângând din tot sufletul, pe îndelete, așa cum știu că ai vrea să o faci. Dar te-ai blocat. Ești un robot. Și mă doare de nu mai pot. Tu, care îmi recitai El Zorab și Dușmanca, și mereu mi-ai spus: ”Nu fugi de oameni. Niciodată. Ei te aruncă la pământ și ei te ridică”. Tu, care m-ai învățat să mă bucur. Și tot din cauza ta am învățat să îmi înghit lacrimile. Atunci, când ți-am luat bilet la concert și m-ai anunțat cu două ore înainte de spectacol că nu vii. Am stat cu sufletul atârnat de la balconul ăla, se bălăngănea în toate direcțiile, sfâșiat și am plâns atât de mult o oră jumate, încât m-am golit de lacrimi.

Dar ai venit Duminica. Acea duminică. Și aia era esențial. Atunci ai știut că TREBUIE să fii lângă mie. Vezi? De aia te iubesc. Ai mers mereu la esență. Ce proastă sunt. Normal. Doar așa m-ai învățat: ”Esența. Să mergi mereu la esență”.

Poate, dacă nu ar mai fi serviciul ăla, nu te-aș mai suna că vreau să îți spun cât de dor îmi e de tine. Și-s orgolioasă, știi bine. Te iubesc și te urăsc deopotrivă. Și ți-aș spune că mă perpelesc de dorul tău, dar îți aud vocea stinsă și plictisită, obosită, știu, dar pentru noi trebuie să ai mereu timp, pentru că noi doi suntem esența ta, și nu îți mai spun nimic. De fapt îți spun. Nimicuri. Că deseară punem parchetul și că ne-am luat gresie și faianță și-i frig, de parcă nu ai văzut la televizor. Și mă enervează la culme când nu dai doi bani pe ceea ce îți spun. Și uneori pe ceea ce fac. Și mă întrebi dacă e cald și dacă îmi e bine. Și mă doare. Mă doare că am plecat așa departe și știu câtă nevoie aveai acum de mine. Și când mă întrebi așa, din nou, mă simt datoare să fiu lângă tine, să mă știi în siguranță. Ca să îți fie bine. De ce mă pui să aleg? De ce? De ce nu poți, pur și simplu, să crezi că îmi e bine fără tine? Că nu îmi e. Știi prea bine. Dar lasă-mă odată! Lasă-mă să încerc să îmi fie bine.

mama

Și știi ceva? Nu. Nu e îndeajuns că de abia acum, după 32 de ani, ai încredere în mine. Nici nu e îndeajuns că de abia acum ai curajul să îmi spui tot și să plângi. Că nu-s obișnuită. Și mie tot frică îmi e. Te aprob. Nu care cumva să te supăr. Încă  nu pot să te supăr. Nu, nu pentru că te iubesc nespus. Știi bine cât te iubesc. Oricât talent aș avea, nu aș putea niciodată să spun ori să scriu cât de mult de iubesc. Și totuși nu mai mult decât pe mine, din moment ce am plecat. Iar pentru asta sunt vinovată. Cel puțin acum. Poate mă voi înțelege și ierta vreodată. Deocamdată nu știu cum. Te-am părăsit. Te-am părăsit. Te-am părăsit. Nu am curaj pentru că din copilărie e așa.

Ai spus mereu că eu sunt prelungirea ta. Dar te-ai gândit vreodată dacă mi-am dorit asta? Te-ai gândit că poate nu aș fi vrut să fiu prelungirea ta, ci un om, smuls din tine, pe care l-ai crescut cum ai știut mai bine, dar un om care simte, trăiește, gândește, vorbește, făptuiește așa cum îi vine? Vreau să fiu eu. Înțelegi? Eu. Ca în dimineața aia, după prima ședință de psihoterapie, când îmi venea să opresc oamenii pe stradă și să le spun ”Eu sunt. Înțelegeți? Eu!!! Nu mama! Eu”. Și ce dacă nu le-ar fi păsat? Cică așa-i cu bucuriile nespus de mari: îți vine să le urli. Iar eu eram nespus de bucuroasă pentru că mă găsisem ca om în afara ta. Sunt javră? Oi fi. Poate de aia am și uitat și mă suprind frecând colțuri de aragaz și de geam și cânt și nu mai știu dacă ești tu sau eu. Nu mai știu. Scutur din cap și îmi privesc mâinile. Nu, eu. Mâinile tale-s frumoase și au un miros de pâine bine dospită și coaptă în țăst, chiar dacă tu o faci în cuptor sau în mașina de făcut pâine. Și îți mai miros mâinile și pielea a început de primăvară, perne și plapumă scoasă la aerisit în aerul încă răcoros, dar plin de muzică ”Au înnebunit salcâmii și tu vrei să fiu cuminte?”. Și un fotoliu cu brațul ars de țigară. Apropo, unde e fotoliul ăla? M-am gândit la el zilele astea. Așa cum mă gândesc mereu la ceea ce cunosc prea bine, atunci când nu mă simt în siguranță. L-ai aruncat, nu?

Și pentru toate astea, în adâncul sufletului cred că pentru simplu fapt că m-ai smuls din tine și apoi mi-ai spus povești și poezii, eu nu am dreptul să te judec. Dar o fac. Și mă doare fiecare gând netrebnic. Mă arde pe celulele sufletului. Le-aș omorî, dacă aș putea. Dar nu pot. Mă crezi? Mă crezi că nu pot? Am încercat. M-am luptat cu ele în fiecare seară în care stăteam în cur, pe pat, priveam ceasul și cutia de ceai de la tine, umpleam pahar după pahar, urlam de durere și încercam să le înfrâng. Și nu știu ce mă durea mai tare. Faptul că te judecam sau că nu mai voiam să te judec. Iartă-mă. M-aș ierta eu, dar nu pot. Cred că, de fapt, nu știu cum.

O să frământ niște pâine. O fac în tigaie, pe aragaz. Exact ca tine. Ești mândră de mine? Hai, spune-mi. Ești?

 

Share This:

2 păreri despre “Surogat de esență

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>