manole

Și nici măcar nu te cheamă Manole

Dintr-odată s-a făcut frig. Tot timpul mă ia frigul pe nepregătite. Parcă aș fi autoritățile române în decembrie. Dacă-n mine-i cald, zic că în toți e așa. O proastă. Asta sunt. Ți-am mai spus că am harul nemaivăzut de a mă preface că realitatea nu-i ce e, ci numai ce vreau eu? Da, cred că ți-am mai spus.

Așa. Spuneam că s-a făcut dintr-odată frig. Dar nu așa, ca atunci când e prin aprilie și ai ieșit la terasă, seara, doar cu un pulovăr pe tine, iar la un momentdat simți nevoia să te ghemuiești un pic în scaun, să mai domolești fiorul. Nu. Ci ca atunci când cazi iarna în râul înghețat și te taie peste tot. Și știi că, dacă nu ieși repede și nu ajungi într-un loc încălzit, îngheață hainele pe tine, faci pneumonie sau mai știu eu ce alte drăcovenii de boli ,și mori. Atât de frig se făcuse în cameră. Parol că nu a fost vina mea. De data asta chiar nu. Tu lăsaseși geamul spart. Adevărat e că îl văzusem, dar mă gândeam centrala e la vreo 25 de grade, avem plapumă și haine groase, ce poate să facă un pic de vânticel printr-un ochi de geam spart, cam cât unul de pisică? Trebuia să pun ziare. Dar știi ceva? Nu, nu trebuia. Pentru că nu cârpesc. Ori sparg și refac de la capăt, curat și integru, ori schimb locul.

Spuneam că prin ochiul ăla de geam spart, cât un ochi de pisică nespus de curioasă, ce își ițește botul roz cu punct negru albui de după fotoliul vechi și sfâșiat de gheruțe neobosite, a intrat crivățul. Când l-am auzit uhuind, mi-am chemat vântul. A venit cu rotocoale de flori de cireș, alb și roz, și a încercat să îi pună stavilă. Prea mic, prea alb. Prea gingaș și blând. Crivățul urlă, vântul meu cântă ca o codană dusă la izvor să spele rufe, într-o zi de vară până-n seară, care știe că seara, în poartă, o va aștepta promisul, cu flori de tei în mână.

Camera se înzăpezise. Stăteam dezbrăcată, cu mâinile acoperindu-mi sânii. Nu am înțeles niciodată de ce, atunci când sunt prinsă pe nepregătite de vreun viscol, prima oară îmi acopăr sânii. Să fie că acolo-i inima? Să fie că, dacă îngheață aia, s-a terminat totul? Habar nu am. Nu mă mai intreb. Că eu nu-s mai.

Patul în care dormeai liniștit, ca un copil ale cărui pleoape pulsează în sunetul cântecului de leagăn ce nu se mai aude decât în căpușorul lui pufos, era la doar câteva zeci de centimetri. Într-acolo mă îndreptam când a început să urle crivățul.

manole

Prima oară m-am blocat. Am rămas în loc, cu cana de cafea în mâna stânga și țigara în colțul gurii. Încremenită. Mi se holbaseră ochii și mai mai să îmi cadă țigara din gură. Noroc că aveam buzele uscate de la atâtea pupături și a rămas lipită, un pic suspendată între buza de sus și bărbie. Apoi am aruncat cât colo cana, am scuipat țigara și am știu că trebuie să ajung. Asta trebuia să fac, da. Pentru că, dacă reușeam să mă ghemuiesc lângă tine, m-aș fi culcușit în pielea ta care, știm, e ca o sobă în care troznește lemnul uscat în miez de decembrie, în timp ce vinul aburește și cana-i atât de caldă încât mai-mai că îți vine să o pui deoparte. Și mai știam că mi-aș fi tras plapuma pe ochi și m-aș fi putut preface a nu vedea cum toată lumea noastră e răsturnată cu susul în jos de vântul ăla puternic și crud și barbar. Ce-i cu semnul ăsta de întrebare în ochii tăi? Ți-am povestit mai devreme cum stă treaba cu mine și realitatea voastră.

Rotocoale de zăpadă mi se prelingeau din păr direct în ochi. Și mă ardeau. Încercam să te chem. Pasămite că urlam, pentru că la un momentdat auzeam numai uuuuuuuuuuuuuuuuuuuu și un urlet răgușit în mine. Era așa de frig, de îmi îngheța și vorba nespusă prin gură și pe buze. Am închis ochii și am băgat capul înainte, cum am văzut eu în filme că fac alpiniștii când îi prinde o furtună de zăpadă. Încercam să pășesc. Atunci mi-a părut bine că m-am tuns și nu îmi intra păr în gură. Pentru că orice fisură între buze ar fi însemnat frig direct în mine și de acolo la inima. Iar dacă ajungea acolo, caput. Eu. Noi. Și, prin tranzitivate, tu. De mine depindea totul. Dacă reușise Ana, iar numele meu seamănă oarecum cu al ei, chiar dacă al tău nu rimează deloc, dar absolut deloc cu Manole, puteam și eu.

Și știi, de fapt, de ce îmi era cel mai teamă? Să nu mor și să nu mai ai scut. Să mă împrăștie vântul ăla pe sub zăpezi, iar tu să rămâi fără apărare. Că tu nu știi nici să te ascunzi sub plapumă și nici să îți acoperi prima oară pieptul. Așa ești tu. Nu știi. Cu ultimele forțe am scos un urlet de fiară rănită și m-am napustit cu toată forța înainte. Tremuram. Nu de frig. Nu mai simțeam frigul. Nu te mai simțeam decât pe tine, cald, în mine și am mai împins o dată. Și încă o dată. Și pe când să ajung la pat, eram chiar pe marginea lui, aproape îl atingeam cu vârful degetului mare de la piciorul stâng, ai deschis ochii și, m-ai împins, cu vârful arătătorului, probabil dorind să te joci, dar nu sunt sigură, pentru că niciodată nu știu de vrei să te joci sau ești răutăcios.  Iar la lovitura aia, icnită cumva din podul palmei, nu am mai putut să rezist. Bine, fizic nu aș fi avut cum. Mă epuizaze deja efortul de a ajunge până la tine prin toată furtuna aia. Și m-am prăbușit. La marginea patului.

Să te salvez. Să te salvez. Am deschis gura și am inspirat adââââânc, adâââânc. Crivățul s-a făcut vârtej, unul mic, ca atunci când se desfundă chiuveta, a urlat crunt din toți rărunchii și a intrat în mine. Am auzit inima troznind sub greutatea frigului. Cu ultima urmă de viață, am inspirat puternic, pe nări, ultimul abur și am închis vântul ăla năprasnic în mine. De sub calorifer s-au împrăștiat câteva flori de cireș, care albe, care roz. Când te-ai trezit, pisicile torceau pe fotoliu, iar casa caldă moțaia în aerul molcom, de început de iunie.

”Ce dracu`-i cu apa asta înghețată lângă pat?”, ai bombănit încruntat. Apoi ai luat mopul și ai șters ultima urmă din mine, în viața ta.

 

Share This:

2 păreri despre “Și nici măcar nu te cheamă Manole

  1. De cand am descoperit dudismele astea – s-a intamplat recent, cu ocazia festivalului ala de injuraturi adresate batranelor carora nu le plac cainii – mi-am facut obiceiul sa verific periodic ce apare pe-aici.
    A sosit, iata, vremea, sa fac si un scurt comentariu asupra sistemului de valori al distinsei noastre gazde. Voi insira doar cateva fapte incontestabile si usor de probat cu citate sau cu martori, fara a ma hazarda sa le si interpretez:
    Avem asadar de-a face cu un personaj de sex feminin, trecut deja de 30 de ani, caruia atributul „pudic” nu i se prea potriveste. Eroina noastra e mare iubitoare de animale, inclusiv de animale bipede care se pretind „refugiati”. Mare iubitoare de neam si tara, evident, asta in lipsa unui pedigree multietnic sau cu radacini bine ancorate in Banat. Asadar, promovam multiculturalismul, dar numai atunci cand noi, romanii, ne aflam pe treapta superioara a lantului trofic. Adica acceptam vinituri coborate recent din copac sau de pe camila, dar nu plecam capul in fata superioritatii natiunii germane sau maghiare, ca destul ne-au complexat timp de cateva secole. Si pocneste pipota in noi ca, vezi tu, avem un romanas „de-al nostru” la NASA.
    Eroina noastra salveaza caini de la foster, dar nu ne povesteste la ce-au fost nevoiti sa asiste cainii aia acasa. Interactiunea dintre cainii respectivi si-un martor de incredere cazut intamplator in plasa intr-un week-end de trista amintire n-a fost dintre cele mai fericite. Omul mai are si acum traume si nu ezita sa-si verse amarul in cercuri restranse, desi a trecut multa vreme de-atunci.
    Gusturile muzicale ale dansei sunt accesibile oricui, asa incat nu vom zabovi asupra acestora. Trebuia insa sa fie bifate intr-un checklist formal. Bine, nici nu ne-am fi inchipuit, dupa o asemenea scriitura, ca gazda noastra obisnuieste sa asculte Zappa, Weather Report sau Garbarek. In acest caz n-ar fi putut suporta lalaielile din Scottish sau din The Note, care insa nu par deloc s-o deranjeze, ba chiar dimpotriva, judecand dupa numarul de ore petrecute de dansa in aceste pub-uri.
    Un cititor grabit al acestui blog mai e nevoit sa afle ca, in drum spre revolutiunea din capitala ocazionata de moartea satanistilor certati cu gravitatia, distinsa noastra gazda si-a intalnit (oare pentru a cata oara!?) jumatatea. De data asta cica e pe bune si pentru totdeauna! Nu ne ramane decat sa speram ca eroul nostru montaniard, cu mainile lui frumoase, va determina mutarea celebrei bloggarite in mult iubita noastra capitala. Sa ajungi in numai o generatie din Poiana in buCUResti, dupa ce ai avut grija sa civilizezi din fuga si babele nefutute din sarmanul Banat, ei bine, asta inseamna sa dudui!
    Multa fericire proaspatului cuplu! Fratica, tine-te tare, da dovada de stoicism, rezista cat mai mult si ia potaile alea dupe noi, ca doar la voi la capitala le merge cu mult mai bine, fiind in elementul lor. Spre linistea babelor noastre nefutute!

  2. Un text de-o sensibilitate desavirsita. Impresioneaza si incalzeste sufletul, ce vibreaza ca atunci cind asculti Liedurile lui Schumann… totul la tine este emotie, furtuna si raza. Zbori, fii libera, iubeste si bucura-te de toate!
    Numai bine, Ioana.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>