moarte

Și ce dacă nu voia să moară?

Au spulberat-o pe trecerea de pietoni. Și era o zi așa frumoasă. O zi din aia, rară, în care chiar nu voia să moară. Era temporar. Știa. Nu ar fi durat nici măcar 17-18 ore, cât dura, de fapt, ziua ei. Pentru că restul de până la 24 le dormea. Prost. Dar le dormea. Erau așa de puține zilele în care nu își dorea să moară, încât simpla absență a gândului îi provoca bucurie. O bucurie din aia, de copil mic, care primește hăinuțe noi, de Paști. Dar așa se bucura ea mereu. Știa că-i așa de scumpă, încât nu voia să piardă niciun strop din veselie, când i se întâmpla.

Și chiar în dimineața aia s-a surprins gândind: ”Azi nu vreau să mor”. Mergea pe trotinetă. Cu viteză. Printre mașini. O sfida. Voia să vadă până unde putea răbda și ar fi secerat-o. Moartea, bineînțeles. Niciodată nu am fost bună la metafore. În dimineața aia a simțit un cuțit în inimă când a văzut afișul cu colegul ei de vreo 50 de ani, care murise. Accident cerebral. Ea știa că nu va muri de accident cerebral. Ci de prea multă viața. Ori îi va fi explodat inima de la bucurie, ori va fi mers cu viteză prea mare și va fi intrat în vreun stâlp sau va fi pierdut controlul mașinii. Dar o duruse să audă de ea tocmai în ziua aia. Venise cu trotineta de acasă. Era o dimineață așa frumoasă. Un pic friguroasă, ce-i drept, dar simțea în aer căldura. Își luase cămașă și blugi cu bretele. Și cânta. Parcă cel mai tare, în dimineața aia. Probabil era tare frumoasă, de toți întorceau capul după ea. Sau poate pur și simplu falsa. Sau îi uimea. Pentru că, nu știu de ce, oamenii sunt tot mai uimiți când se întâlnesc cu viața, așa, în formă pură. Fără măști, teamă de ridicol, teamă de orice fel. O râvnesc. Toți. Fără excepție. Și au ucis-o. Tocmai de aceea sunt așa mirați când o mai întâlnesc.

Îi dăduse târcoale toată ziua. Văzuse femeia de serviciu, tristă, obosită.  Cu fața de om care a renunțat să se mai gândească la soluții. Așa de multe probleme, încât e inutil. S-or rezolva, cumva. Sau nu. Asta e. Fără dinți. Oamenii sunt săraci. Săraci. N-au bani de dinți. A întrebat-o ce mai face. Mereu întreba oamenii ce mai fac. Îi întreba din tot sufletul. Pentru că știa că toți, absolut toți, au nevoie ca cineva să îi întrebe ce mai fac. Și ea îi întreba. Mai ales femeile de serviciu și paznicii. De zi ori de noapte. Voia să le aline, puțin, că mult n-ai cum, suferința. O durea suferința altora. Poate mai mult decât a ei. O întrebase, o ascultase și îi urase sănătate. Și îi zâmbise. Zâmbete mai spală din durere.

moarte

Cu o zi în urmă îi spusese prietenei ei că simte, nu știa de ce, că de la trotinetă i se va trage moartea. Nu se înșela niciodată, când își asculta sufletul. I-a spus că, probabil, va aluneca, va da cu capul de vreo bordură și gata. Blank. Pe vecie. Sau cât va fi durat moartea. Că nimeni nu știe.

Era atât de obișnuită cu ea, încât nici măcar nu o mai durea imaginea ei, moartă. Când era mică sau tânără, îi plăcea să își imagineze că murea și toți, absolut toți, dar mai ales părinții ei, plângeau de rupeau pământul. Pe deoparte îi plăcea imaginea asta, cu ei, suferind. Pe de alta, o întrista așa de tare, că începea și ea să plângă. De-adevăratelea. Se făcuse mare. Și înțelesese că niciodată, dar absolut niciodată nu îi rănești pe cei care iubești. Te rănești pe tine pentru a nu-i răni pe ei. Dar pe ei, niciodată. Tocmai de aceea renunțase la gândul sinuciderii. Nu voia ca părinții ei să o creadă nefericită. Spera că se va întâmpla natural: un accident, ceva. Dar nu și în dimineața aia. Simțea mirosul de tei, prin aer. Trotina cu ochii închiși și se imagina și ea o floare de tei, atârnând greu, de atâta parfum, înspre pământ. Și pluteeeeeaaaaa. Și credea că e frumoasă. Și parcă simțea nebunia aia, frenezia verii. I se întâmpla în fiecare început de vară. De când înfloreau teii și până începeau mocirlele prin oraș, era pierdută iremediabil pentru tot ce-i pământesc. Alerga după iubiri. Fără plasă de fluturi. Poate de aia nu prindea niciuna. Poate nici nu își dorea cu adevărat. Poate îi plăcea doar să alerge după iubire.

Așa se simțea și în dimineața aia. Vie. În dimineața aia în care nu voia să moară. În care hotărâse că va lupta cu orice preț pentru viața ei.

Cânta, cu ochii-nchiși o melodie de-a lui Mihai Mărgineanu. Și zâmbea. Cu gura până la urechi. Dacă ar fi deschis ochii, probabil toată lumea ar fi orbit de la atâta lumină, câtă închidea în ea, în dimineața aia. ”A fost odată-un vis frumos, un vis frumos/Cu un băiat și-o fată/A fost un vis cam dureros, cam dureros/ De te rănesc mă iar…..”

Nu apucase să se ierte. Pentru nimic. Pentru că nu avea nicio vină. Oricine o cunoscuse, știa asta. Dar ea era atât de obișnuită cu neiertarea, că nu reușise să se ierte.

Sunetul corpului ei, izbit de mașină, a fost estompat de cel al trotinetei care a căzut câțiva metri mai încolo. Sânge, puțin. Pe din afară. Probabil nu a mai apucat să simtă durerea. Sau cine știe, era atât de obișnuită cu ea, încât nici nu o mai simțea. Probabil trecuse de mult de limita suportabilului. Pentru că, atunci când s-au apropiat, zâmbea. Era moartă. Și zâmbea.

Din căști se auzea, înfundat: ”Iar cel ce va veni apoi, ce va veni/ Pe munte tu să-l duci”

Share This:

10 păreri despre “Și ce dacă nu voia să moară?

  1. Astăzi am citit cuminte. Pentru mine este o zi de-aia, cand iti place sa citesti, sa te uiti la filme, să zâmbești și să lăcrimezi.

        1. Avem, desigur, perceptii radical opuse asupra esteticii. Ceea ce nici nu-i de mirare, judecand dupa ceea ce obisnuiesti sa scrii/asculti/savarsesti :)
          Ingenuul Traienutz mi-a colorat insa seara cu comentariul sau profund, fapt pentru care-i multumesc inca o data, din toata inima!!

          1. Da` pe tine ce te recomandă ca autoproclamat arbiter elegantiarum al esteticii muzicale, literare, artistice, în general?

  2. Legitima intrebare.
    O sa afli raspunsul la ea intr-un viitor mai mult sau mai putin departat. O sa povestim atunci pe larg, iar tu vei fi fascinata de discutie, nerealizand ca stai de vorba cu fiinta pe care credeai ca o detesti.

    Iar la un moment dat (sic!) o sa te fac sa intelegi, pentru ca-mi place sa starnesc emotii contradictorii in oamenii care merita… Numai ca nu stiu inca daca tu chiar meriti…

    Trebuie totusi sa marturisesc: ai oarece substanta (cata nu stiu, ca n-am avut nici vreme nici chef sa-mi bat capul prea tare cu asemenea analize), in ciuda faptului ca ai lacune culturale imense. Dar nici nu-i de mirare.

    Pan-atunci insa, nu uita: la quinzième carte du Tarot de Marseille n’est autre que le Diable!!

    1. Nu te detest. Pur și simplu mă scoți din sărite de cele mai multe ori. Nu am spus niciodată că sunt un om cult. Dimpotrivă. Iar dacă stârneșit emoții contradictorii în oameni, nu e meritul tău. Ci al lor. Înseamnă că sunt capabili. Dar nevoia ta de a face asta denotă anumite neîmpliniri.

      1. „Inside every cynical person, there is a disappointed idealist.” Si-n plus, are chiar farmec, daca inveti sa nu te-mpleticesti intr-o morala puerila.

        Nu disting insa pretinsa frustrare in actele mele…

        Cat despre suferinta? My scars are a badge of honour. Nu le expun in viata reala si tocmai in ele consta mirajul caderii. Have fun, asadar!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>