viata

Ptiu, să nu te deochi, că frumoasă-mi mai ești!

Da, nu am bani. Trag de ei de la o lună la alta. Da, mă vopsesc acasă, pentru că nu mă ține punga să dau bani la coafor pentru asta. Da, de cele mai multe ori mă epilez și mă pensez tot acasă, cu mânuțele-ăstea două. Da, uneori mă uit în oglindă și mi se pare că-s urâtă, și grasă, și fălcoasă și năsoasă, cu prea multă celulită, burtă, coapse, șolduri. Prea multă toată.

Da, fac o oră dimineața până la serviciu și în fiecare zi, inevitabil, îmi e rău în autobuz. Pentru că am rău de mașină. Da, mă copleșește viața de multe ori cu moarte, doruri, dezamăgiri, deziluzii. Da, părinții mei îmbătrânesc și îmi e teamă că vor muri. Da, mă dor mâinile mamei pe care pielea începe să se strângă. Da, mă dor picioarele umflate ale tatălui meu și mersul șchiopătat. Da, vreau like-uri și aprecieri. Da, sunt pline de nevroze și cicatrici. Da, mi-aș băga uneori pula în ea de viață și aș pleca departe. Dar am învățat de-a lungul anilor că nu ai cum să fugi de tine. Așa că aș cheltui degeaba niște bani pe care aș prefera să îi investesc cu folos: în casă, pe cărți, ieșiri cu prietenii, fuste pantalon, pantofi cu din ce în ce mai puțin toc.

Da, uneori mă plâng și îmi plâng de milă. Îi sun pe ăia de mă iubesc mult și care, orice s-ar întâmpla, vor fi de partea mea și le povestesc ce nedreptățită sunt și cât de nasoală e viața. Ei, balet. Da, fac balet. Pentru că suferințele adevărate nu se spun. Te frământă și dospesc, te sfâșie și te trântesc la pământ și nu mai ai forță să vorbești. Eventual le scrii. Dar vreau să mă mai alint și eu, cât îi mai am.

Da, m-au rănit bărbați. M-au înșelat sau m-au părăsit. Iar eu, la rândul meu, am trădat și am plecat din relații. Fără prea multe explicații ori mințind că nu sunt pregătită, că am nevoie de o pauză, că nu știu ce vreau, încă. Bla, bla, bla. Și am înțeles că același lucru se întâmplase și cu bărbații care mă părăsiseră. Pur și simplu nu eram femeia lor. Și nu îi puteam învinovăți pentru că își căutaseră iubirea și crezuseră că, poate, eram eu. Cum altfel ar fi aflat că nu e așa, dacă nu ar fi încercat?

viata

Iar cine se gândește că da, îmi e ușor să vorbesc acum pentru că sunt iubită și am un bărbat minunat alături, se înșală. Suferința e atât de prezentă în mine, încât a devenit vie. Ne vorbim în fiecare zi. Nu pleacă. Nu vreau să o las să plece. Mi-e dragă. Da, e o alegere. Sunt bolnavă? Oi fi. Dar mie așa îmi e bine. Și cu răul îmi e bine. Iar viața mea nu o trăiește nimeni, în afară de mine. Tocmai de aceea nu datorez explicații decât oamenilor pe care îi iubesc și pe care i-aș dezamăgi în vreun fel. În rest, Dumnezeu cu mila. Fiecare să gândească și să simtă pe măsura mai mică ori mai mare a sufletului său.

Are tristețea o frumusețe de franțuzoaică elegantă, cu pălărie, care bea un pahar de vin pe terasa unui bistro de pe Champs Elysee, căreia doar îi poți întrezări privirea pierdută într-un orizont nebănuit și la care tu nu ai acces pentru că-i prea adânc săpat în suflet. Dar nici cu bucuria nu-i de joacă. Aia, de îți vine să dansezi pe stradă, să îi iei în brațe pe toți, să fluieri. Și asta nu doar că e frumoasă, nebuna, dar te transformă și pe tine. Ca să înțelegeți, doi bărbați mi-au spus aseară, în timp ce beam o bere într-un birt din Romană: ”Băi, femeia care râde din tot sufletul, oricât ar fi de urâtă, se face frumoasă”. Asta în caz că nu mă credeați pe cuvânt.

Da, da, da. Viața te ”face” de multe ori. Îți dă palme direct peste obraz, te ia la pumni până cazi lat la pământ și apoi te ia la picioare. Și ce ne-om face acum? Om sta și jeli încontinuu? Lingem răni, punem plasturi și… apoi… fiecare cum vrea. Bucuria e o alegere. Suferința nu. Aia vine, vrei nu vrei. Dar te poți ridica dimineața din pat și îți poți spune: ”Azi o să zâmbesc. Tuturor celor care îmi vor ieși în cale. Azi voi fi bucuros. Pentru că mi-a ajuns până peste cap să plâng, să mă doară și să simt că nu-i cale de ieșire”. Iar cei care fac asta sunt cei care au suferit cel mai mult și au trecut cu bine peste tot. Sunt învingătorii, bunii pământului. Făcând așa nu înseamnă că vei suferi mai puțin. Nici că vei trăi într-o perpetuă stare de extaz. Da, e posibil, dacă ești idiot. Dar atâta timp cât ești în lumea asta și înzestrat cu un strop de umanitate, nu vei putea să râzi văzând cum lumea din jurul tău suferă. Dar poți să le mai îndulcești greul cu un zâmbet ori o vorbă bună. Cu un ”mulțumesc” ori ”mă bucur că v-am văzut”.

Nu poți alege să nu suferi. Nu ai cum. Dar poți alege să te bucuri. Și cea mai pură bucurie e cea fără motiv. Cea care vine în urma unei lungi convalescențe. Ca atunci când cari niște plase grele, te taie la mână, te cocoșezi, parcă ai avea picioarele de plumb și ajungi acasă, cu ultimele forțe împingi ușa cu piciorul, arunci plasele cât colo, câinii îți sar în brațe sau copilul sare de după ușă, iar tu tu prefaci speriat de mama focului, e cald și lumină, mama te pupă pe frunte, iar tata te strânge tare tare în brațe, iubitul începe să turuie tot ce a făcut și ar fi vrut să facă în ziua aia și îi strălucesc ochii pentru că ești în sfârșit acasă, lângă el.

Poți alege să asculți piese care îți sfredelesc sufletul, până te doare de te piși pe tine sau să dai volumul la maxim și să dansezi cum îți vine pe Bun îi vinu` ghiurghiuliu. Și cel mai important e să îți trăiești stările cu toată sinceritatea. Fără măști. Las-i pe alții să suporte povara ipocriziei. Tu ai deja destule de dus.

Nu spun, durerea trebuie trăită și ea, până la fund. Să se consume. Dar în momentul în care ai ajuns la limită, depinde doar de tine să o îndulcești. Modalități? Căcălău. Ca cartofi. Doar uită-te în jur. Dar așa, cu atenție. Privește oamenii, străzile, casa ta. Fii prezent în viața ta și o să vezi cum durerea se estompează. Nu trece. Nici gând. Dar se diminuează și bucuria are loc să dea un pic din cur și să se strecoare și ea acolo, pe suflet.

Nu, nu fac apologia fericirii. Știți  bine că nu-s adepta dezvoltării personale, a zenului absolut și a Raiului pe pământ. Căcaturi vandabile, teorii manipulatorii de doi bani prin care niște băieți deștepți fac bani buni pentru că știu că lumea are nevoie de speranță. Așa că, până la urmă, nici nu știu dacă sunt chiar așa de mizerabili au ba. Eu, una prefer viața dezbrăcată, exact așa cum e ea. Pe alocuri o cotoroanță fără milă, alteori un spiriduș fără astâmpăr care nu îți dă pace până nu te vede râzând din tot sufletul. Vreau doar să vă spun că și bucuria are dreptul să ne trăiască, așa cum face suferința. Iar o viață fără râset și veselie e pierdută. E irosită. Aruncată la gunoi.

Și-ar fi păcat. Pentru că s-ar putea să fie singura.

 

 

Share This:

2 păreri despre “Ptiu, să nu te deochi, că frumoasă-mi mai ești!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>