happy ending

Poveste cu final fericit. Până la urmă

Ei îi cânta marea sub talpă. Nu, să nu înțelegeți greșit. Ea nu călca nimic în picioare. Ba chiar era atât de îngrijorată nu care cumva să rănească pământ, ape, flori, furnici și gândacii domnului, încât aproape învățase să leviteze. Sau dansa? Important e că, văzând-o uneori, aveai impresia că nu pășește. Că e, cumva, deasupra tuturor.

Așa că marea îi venise la picior din proprie voință. I se strecura tiptil sub talpă, ea învățase să îți ridice vârful piciorului îndeajuns de mult încât să o lase să pătrundă, dar să o simtă gâdilându-i curbura aceea frumoasă din talpă. Așa i se strecura marea și îi cânta vâjâind, clincuind, tot felul de simfonii, care mai de care mai dulci, blânde și drăgăstoase. Ba mai mult, atât de tare o iubea marea, încât unul dintre valuri, cel mai îndrăzneț, probabil, plecase de acasă, din larg, și o însoțea peste tot. Mereu în preajma ei. Uneori se mai îndepărta, mai amușina, se mai juca de-a v-ați ascunselea prin grădini și livezi, ori prin râuri pe care le știa drum sigur către casă, dar niciodată nu lipsea mai mult de câteva minute. După ea: prin oraș, la metrou, la supermarket. Oamenii se cam mirau, dar nu spuneau nimic. Doar priveau așa, cu coada ochiului și nu vorbeau. De ar fi întrebat, ea le-ar fi răspuns. Dar ea învățase că niciodată nu răspunzi la întrebări nerostite.

Poate de aceea ea nu se simțea niciodată singură. Avea bucata aia de spumă lăptoasă, dantelată, mereu lângă ea: ciorbă de perișoare sau pure cu chiftele? Iar valul nu îi răspundea niciodată. Doar o privea încântat și îi zâmbea. Pentru că știa că întrebarea era retorică, doar așa, să simtă că e cineva lângă ea.

Dar nu doar marea îi cânta. Toate din jur. Cam ca în Albă ca Zăpada, doar că ea nu era nici pe departe atât de frumoasă. Era tunsă scurt, greutate peste medie, mică de înălțime și nu prea purta rochii. Iar când le îmbrăca, mereu mereu cu teniși sau sandale joase. Dar ca și Albei, și ei îi cântau toate în jur: vrăbiuțe, cintezoi, copaci, iarbă. Chiar și ciorile. Da, da! Nu vă mirați. Ce ființă pe lumea asta nu cântă, când se știe iubită? Așa, pe limba ei. Dar cântă. Iar ea murea de dragul lor. Le privea și zâmbea. Le-ar fi îmbrățișat și pupat zgomotos: tzooc, tzoooc. Chiar și oamenilor le zâmbea. Nu, nu le vorbea. Odată, demult, încercase de câteva ori. Dar văzuse că ei nu reușeau nicicum să înțeleagă ceea ce le spunea. Iar asta fie îi rușina, fie îi înfuria. Iar pe ea o întrista nespus. Așa că alesese să nu le mai vorbească. Asta nu o oprea să le zâmbească și să îi ia la dans pe cei de care se îndrăgostea mai tare. Iar când spun îndrăgostit, să excludeți orice sens erotic. Pentru că ea se îndrăgostea zilnic, de mai multe ori pe zi chiar. Și pe aceia îi lua la dans, oriunde i-ar fi întâlnit: în parc, în tramvai, la coadă la poștă. Îi învârtea și râdea în hohote.

happy ending

Până și timpul o îndrăgea atât de tare, încât niciodată nu fugea ori stătea în loc. Era, pur și simplu. Se comporta absolut normal. În fiecare zi, la aceeași oră, venea în vizită, stăteau la un ceai, povesteau câte în lună și în stele și își destăinuiau cele mai adânci secrete. Tocmai de aceea nu vă pot spune despre ce vorbeau. Știu doar că amândoi clipoceau atunci când se întâlneau, râdeau ca un nou născut, de îți era mai mare dragul să îi auzi.

Să știți că până și culorile îi cântau. Și de fiecare dată când voia să vopsească apartamentul, deschidea gălețile cu lavabilă, iar culorile se aranjau de unele singure pe pereți, în cel mai frumos mod posibil ”Ce frumoase sunteți! Cât de frumoase!!!”. Așa vorbea cu tot ce era în jurul ei: flori, păsări, mobilă, muzică, tablouri, cărți. Ah, că tot veni vorba de cărți. Uneori, seara, când era nespus de obosită și nu mai era în stare să țină o carte în mâna, aceasta, de bună voie, i se așeza pe pernă și îi povestea toată viața ei. Iar plantele, ah, să nu vă mai spun despre ele. Orice sădea, se transforma nespus de repede într-un copac maaaare, maaaare, mereu înverzit și înflorat. Da, da. Nu vă mirați. Copacii ei nu își pierdeau niciodată florile și frunzele. Atât de mult îi iubea.

Iar toate astea se întâmplau pentru că avea ceva…. ceva… ntzzzz… cum să vă spun ca să mă credeți? O să vă spun direct. Avea o lumină. Nu, nu din aia metaforică, în privire sau pe față cum au femeile gravide ori oamenii fericiți. Ci o sferă de lumină pe care o plimba mereu după ea. O trăgea la propriu, așa cum fac baiețeii cu camioanele lor de jucărie. Și avea mare grijă de bula de lumină pentru că era moștenire de familie. De la străbunica ei. Și știa cât îi costase pe tatăl, mama și bunica ei să o ducă mai departe. Și pentru că tot e o poveste despre întâmplări minunate, vă mai spun una: sfera asta de lumină nu se termina niciodată. Spun asta pentru că fata împărțea din ea tuturor. V-am spus că nu vorbea cu oamenii, dar atunci când vedea unul mai mohorât, smulgea o bucățică din lumina ei și i-o întindea. Îl privea direct în ochi, îi zâmbea curat, fără zgomote, de parcă i-ar fi spus: ”Hai, ia! Ai încredere!”. Unii acceptau, alții fugeau speriați sau o împingeau cât colo. Ea nu se supăra niciodată. Își continua drumul, trăgând după ea sfera aia de lumină, care, apropo, făcea și zgomot: exact ca și clopoțeii din cristal ori sticlă pe care îi atârni în bradul de Crăciun: cliinc, cliiinc.

Până într-o zi, pentru că, după cum știm, nu există happy ending nici chiar pentru cei mai blânzi, buni și dragi ai pământului, fata fu diagnosticată cu o boală. Incurabilă și necunoscută. Îi era din ce în mai greu să se ridice dimineața din pat, să meargă, de acum se ușurase atât de mult încât plutea fără să mai facă vreun efort, să danseze și, cel mai greu dintre toate, asta nu o putea suporta, să zâmbească. Dar cum ea nu auzise de filozofiile new age despre moarte, îi spunea mereu bolii ei că îi e dragă. Și se chinuia să îi zâmbească. O durea nespus. Simțea că i se sfâșie fața, ca și cum cineva i-ar fi crestat-o și apoi i-ar fi întins pielea. Dar suporta. Nu se plângea, suporta și zâmbea. Iar boala, așa cum era de așteptat, o îndrăgi nespus:

– Iartă-mă! Te implor, iartă-mă!

– Draga mea, îi spunea cu voce înceeeată, înceeeată, seara, când stăteau amândouă seara, una lângă cealaltă, nimeni nu e vinovat pentru ceea ce e ori pentru rostul pe care îl are în lumile ăstea. Nu te necăji. Te iubesc și mângâia boala pe creștet, blând. Apoi o săruta pe creștet. Iar pe când aceasta se liniștea,chema o carte și o ruga să le povestească amândurora, până adormeau. Iar cartea făcea întocmai.

Toate astea se întâmplau undeva prin ianuarie. Era iunie când oamenii au văzut pentru prima oară și poate ultima în viața lor un val.  În gară, la București. Trăgea după el o sferă de lumină. Nimeni nu știe cum arată un val trist, dar oricine l-a văzut poate confirma că era abătut. De cum sosi trenul de Constanța se urcă și nu coborî decât la capăt de linie. Ultimii care l-au văzut erau niște turiști străini, care se tolăniseră direct pe nisip. ”Oh my God!!! Look!!! A wave!”.

Valul trecu nepăsător, cu capul plecat, ducându-și după sine sfera luminoasă.

– Te așteptam. Ce dor mi-a fost de tine. Ce ți-a luat atât?

– Tu? Ești tu?

– Bineînțeles. Nu știi că toți ne întoarcem acasă, până la urmă?

 

Share This:

O părere despre “Poveste cu final fericit. Până la urmă

  1. toate valurile se întorc acasă până la urmă. pe fundul oceanului.
    am fumat și am recitit. multe sensuri, pe mai multe niveluri, o pâine de mâncat pentru criticii literari (nu că ți-aș dori asta). o fată delicată (Charles nu e azi aici), o tristețe aproape uzuală, deci musafir nepoftit, o blândețe. poate chiar blândețea din care izbucnesc la un moment dat senzualitatea, monstrul pofticios și sângele artezian al durerii. Oh, my God! e tot ea, e exact aceeași, numai că azi s-a îmbrăcat altfel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>