poate

Poate

Aseară, când m-am gândit că poate nu e cum ar trebui să fie, poate greșesc, poate ar trebui să fie, cum ar spune ei, normal, mi s-a tăiat respirația. Exact ca atunci când m-am înecat cu Haribo în sala de cinema, fetele mă băteau pe spate și nu puteam respira. În prima fracțiune de secundă am încercat cu toate forțele să respir. Am deschis larg ochii, i-am holbat și le imploram din privire să mă salveze, să nu mă lase să mor. Poate așa-i când aproape că vine moartea pe nepregătite. Nu o vrei. Vrei să mai trăiești. Le vedeam spaima. Nu mă puteau salva. Nu așa e mereu în viață? Nimeni nu te poate salva, până la urmă. Poate nici chiar tu. Apoi mi-am spus că asta e. Nu mi-am revăzut toată viața. Am renunțat, pur și simplu. Și a alunecat bomboana. Ca în filme. În ultimul moment am fost salvată. Habar nu am cum sau de cine. Trăiam. Filmul a fost prost, dar am râs cu atâta poftă de parcă ar fi fost cea mai spumoasă comedie.

Exact aceeași spaimă am simțit-o și aseară gândindu-mă că poate am greșit totul. Teroare. Pentru că nu știu cum ar fi fără tine. Cumva ar fi. Doar că mă tot chinuiesc să îmi imaginez și nu reușesc. Poate pentru că nu vreau. Poate pentru că într-adevăr nu știu. Absolut niciun scenariu nu e plauzibil.

poateȘtiu ce aș face. M-aș trezi în fiecare dimineață, într-o altă casă, pentru că nu aș mai putea rămâne în cea în care noi doi am dansat în miez de noapte, apoi am adormit îmbrățișați, ca în fiecare noapte petrecută împreună, pe pieptul tău. Acolo, unde tu mi-ai gătit, am mâncat împreună, în mijlocul patului și ne-am uitat la meci. În patul ăla, unde tu mi-ai cântat la chitară și mi-ai spus că sunt nespus de frumoasă, cea mai frumoasă femeie din lume. Așa, în pijama și cu părul răvășit. De dragoste mă înfrumusețasem, să știi. Aș face duș, aș bea o cafea și aș fuma trei țigări, ultima imediat după ce m-am rujat și m-aș uita, înțepenită, la urmele rujului pe care ai spus să nu îl mai pun pe buze, pentru că nu mă poți pupa nestingherit. Aș merge la birou. Aș munci. M-aș întoarce târziu acasă. Cât mai târziu și mai obosită, iar uneori cherchelită și obosită. Uneori mi-aș întinde sacul de dormit pe podea și aș încerca să adorm acolo. Dar mi-aș aminti de patul mic, al cușetei, unde am dormit neîntorși. Nu pentru că ne-ar fi furat somnul. Ci pentru că nu aveam loc să ne întoarcem.

Și toate astea le-aș face târâș grăpiș, pentru că nu aș mai avea puterea să stau dreaptă, pe verticală. Aș fi frântă pe dinăuntru. Și știi că am un corp expresiv. Vorbește, al dracu`. Îmi spune tot sufletul. Și de data asta știu, așa cum aș știut când te-am văzut prima oară, că Tu ești, știu că nu m-aș mai vindeca. Nu aș avea cum. Pentru că doar de când te iubesc am înțeles ce înseamnă să fiu cu adevărat întreagă. Iar pentru asta aș renunța la tot: la scris, la confort, la siguranță, la toată viața pe care o știu. Mi-aș lua frânturi din ea și aș pleca mână în mână cu tine. Umăr lângă umăr.  Ceea ce am și făcut, de altfel. Pentru că, pentru prima oară în viața mea, iubesc mai mult decât mă tem. Poate, de fapt, pentru prima oară iubesc. Nu știu.  Că uite cum își fac loc demonii mei și mușcă hulpavi din fericirea noastră. O sfâșie. Dar n-am ce face. Trebuie să îi las să își facă damblaua. Așa pleacă mai repede. Le dau porția de suflet și scap de ei. Pentru moment.

Să plece odată! Acum e momentul trăirii clare. Pe verticală. Trebuie să pun deoparte ghiozdanul și poșeta care m-au cocoșat ani la rândul, să bag mâinile în buzunar și să fluier. Aparent nepăsătoare. E rândul altora. Mereu am ceva de cărat. Bine că am găsit serviciul ăsta. Am învățat să prioritizez. Nu pot fără cruci. Nu mai insista. Nu știu altfel. Îmi e bine cu rău. Nu știu să împart greul. L-aș lua și pe al tău și l-aș duce fără să crâcnesc. Ba chiar mi-ar fi mai bine așa. Și aș vrea să învăț să împart răul ca și binele. Dar îmi teamă. Îmi teamă că într-o zi se va sfârși și eu mă voi fi dezobișnuit să le duc pe toate, de una singură și atunci m-aș frânge. Habar nu am cum e mai bine. Și nici nu vreau să mă mai gândesc. Vreau să le trăiesc pe toate, alături de tine. Nu vreau să mai pierd nicio secundă din timpul ăsta, pe care l-am așteptat atâția ani.

Așa că îmi urc din nou ghiozdanul în spate și o iau, de nebună, pe străzi. O să mă întorc. Când frigul îmi va fi intrat în oase și voi fi făcut ceea ce trebuie ca să ne fie bine. O să mă întorc acasă, la tine. În tine.

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>