pui

Pe ei i-ați întrebat când i-ați făcut?

Cred că am rănit-o azi dimineață când am urlat. Urletul. Ăla cred că a rănit-o. Nu ce am urlat. Pentru că urletul meu s-a răsfrânt în orice om care gândește. Cel puțin odată în viață. Iar răni mai adânci decât cele pe care ni le facem noi, nimeni, niciun urlet din lume, nu poate brăzda prin sufletul nostru. Iar ea este unul dintre cei mai deștepți oameni pe care i-am cunoscut în viața mea.

Cred că a rănit-o felul brutal, răstit, din toți rărunchii, în care am spus: ”Ce, pe tine te-a întrebat cineva dacă vrei să trăiești? Ți-au pus-o în cârcă și na, acum du-o. Dacă poți. Și dup`aia îți mai și urlă în față că-i musai să poți, că-i cel mai mare dar, bla, bla, bla”. Ei s-au futut și ne-au făcut. Mai mult pentru că așa se face. Pentru că rodul iubirii și rost în viață. A lor. Așa au văzut ei că se face.

Și după aia ne-au crescut cum au știut ei mai bine. Hahahahaha. Asta mă face să râd. Amar râd. Binele lor, zic. Eminamente greșit pentru noi. Și apoi, ia copile și transformă tot răul ăla în bine, altul decât al lor, ceea ce reprezintă o problemă în plus. Că ei nu așa au visat, că așa te-am crescut noi, că îmi e rușine cu tine, că eu muncesc până nu mai pot și tu nici să înveți nu ești în stare. Aia e notă? Șapte e notă? Și tu te chircești, și începe să îți fie și ție rușine cu tine, chiar dacă habar nu ai de ce, și te tot zbați și te întrebi oare cum o fi bine? Oare cum să îi mulțumesc? Și îți dai seama că orice ai face nu-i îndeajuns de bun. Până crești, ți se face lehamite, și îți bagi pula în ideile, reproșurile și certurile lor. Măcar să fac ce vreau. Așa îți spui. Și începi să bei, să fumezi, să ți-o tragi de câte ori ai ocazia, să te droghezi, devii anorexică ori bulimică.

pui

Și, pula mea, pe mine nu mă interesează ce visuri ai tu, ce ai vrut să faci din mine. Știu doar că eu nu așa voiam să fie. Și nu mai înțeleg ceva. Dacă tot vorbim  deschis, pe șleau, ce bine o fi fost ăla în care ai venit beat, ai tras-o jos din pat, de păr, pentru că a avut curajul să îi ia apărarea: ”Nu da în el. Nu da în el. Ce ai cu el? Dă în mine!” Și ai dat. Ca un animal. Cu ochii înroșiți și bulbucați, puțind a alcool ieftin, bere, vin vodkă, cu bale în colțul gurii. Ai dat cu palma, cu pumnul, cu piciorul: ”Nu mai da!!! Nu mai da!!! Te rog!!! Te implor! Mă doare! Aaaaauuuuuuuuuu!!!” Tu ai uitat urletul ei? Ea nu. Încă îl aude uneori, noaptea, când se trezește udă loarcă și îngrozită. Terorizată. Bea apă și își amintește ce i-a spus terapeutul ei: ”Aia e în trecut. Acum nu există niciun pericol real”. Și în noaptea aia nu mai știa cine e animalul. Ea, că răgea de durere, sau tu, că îți pierduseși orice urmă de rațiune. Și la un moment dat a tăcut sub lovituri. A tăcut pentr că și-a dat seama că oricât ar fi urlat, nu te-ai fi oprit până nu ai fi obosit să dai, să dai, să dai. Și nici nu mai avea voce. Și acum, când un bărbat vrea să o mângâie pe cap, se trage, cu o privire de animal rănit, speriat.

Te-a iertat. Chiar a doua zi. Când, spăsit și umil, i-ai spus că îți pare rău. Și ei îi părea. De tine. Că te vedea că te căiești. Și știi, în adâncul sufletului se simțea vinovată. Credea că din cauza ei ai început să bei. Că din cauza ei ai ajuns în acea stare de demență, în care nu te-ai mai putut controla și ai lovit-o până când te-ai hotărât că-i târziu și ar fi cazul să mergi la culcare, împleticit și sprijinindu-te de pereți. În noaptea aia s-au luat în brațe, mai mult ea pe el, cel mic, ea mai mare, dar dintr-odată mai mică, așa chircită.

A crezut că nu-i destul de gospodină, destul de bună la școală, dacă aș fi avut bursă, dacă aș fi fost un copil bun, nu ar fi făcut asta. Și îi părea rău. Te-a luat în brațe și a plâns. Și și-a cerut iertare. Cu toate că nu avea de ce. Dar ce știa ea atunci? A aflat mult mai târziu. Prea târziu. Te iertase deja. Chiar a doua zi.

Și lui… când i-ai dat un pumn în stomac. Cu toată forța. Și acum, după atâția ani, încă îl doare. Știi? Ai făcut-o doar pentru că era mic și slab și nu se putea apăra. Iar tu erai mare și puternic. Doar pentru asta ai făcut-o. Pentru că te văd acum, când rolurile s-au inversat. Nu crâcnești. Strângi din dinți și taci! Taci! Lașule. Îți e frică, ai? Să îți fie. Că și lor le-a fost. Înzecit. Înmiit.

Așa. Și acum vindecă-te, copile. Fă psihoterapie, fute-te-n draci, bea până intri în comă. Nu le-ai cerut-o. Cine ar vrea așa ceva? Ah, voi care i-ați făcut. Da, da. Ați știut voi că așa e bine. Halal.

Mi s-a desfăcut șiretul. Sfidez soarta. Nu îl leg. Poate mă împiedic, dau cu capul de asfalt și mor. Acum pot alege, nu?

Share This:

6 păreri despre “Pe ei i-ați întrebat când i-ați făcut?

  1. da, părinții, în general, sunt niște tâmpiți care ar trebui bătuți cu biciul de o instanță superioară. părinții de oameni, pentru că părinții de animale sunt ok. eu n-am văzut animale nevrotice, pentru că animalele chiar știu cum să-și crească puii. îi iubesc și îi respectă (nu-i nimic de râs). adică am văzut unul odată, un pisoi nevrotic care se temea de șoareci și fugea urlând când vedea unul, doar că nu-l nevrozase mă-sa cea nebună, mâtza, ci tot un om, care încercase să-l facă să prindă șoareci când era mic, prinzându-l de ceafă și aruncându-l spre un șoricel ce se ghemuise înfricoșat într-un colț. și s-au nevrozat amândoi, și pisoiul și șoarecele. mai ales pisoiul, pentru că i-a construit un reflex contra naturii, i-a denaturat menirea lui de pisoi. i-a distrus instinctul pe care natura i-l dăruise, în marea ei generozitate. să te fut în gură, dresorule de pisici!
    deci părinții de oameni își distrug copiii, viitori oameni, cu seninătate, așa într-o doară, numai și numai pentru că sunt proști. eu de aia n-am făcut copii, pentru că m-am temut să nu fiu prost. când copiii își dau seama în ce rahat au intrat, e deja prea târziu, sunt mari și multe au devenit greu de schimbat, imposibil de desfăcut și reconstruit. ei funcționează cum trebuie, dar consumul și uzura și durerea de a trăi pot fi insuportabile. efortul e peste puterile lor. așa apar dependențele și surogatele și excesele și când acestea nu mai funcționează, iadul devine perfect. există o cale de scăpare, dar nu oricine e destul de filosof pentru ea. trebuie să ieși din tiparul pe care societatea ți l-a pregătit. poate că e un tipar acceptabil și atunci e ok să te lași în voia lui și nici nu-ți cere vreun efort. dar dacă anticipezi că e un tipar neconvenabil, în care ești o ruină pe la 40 de ani sau cam acolo, normal că nu-l iei. dacă-l anticipezi. mai bine ieși din tipar și îți bagi pula în ea de societate și îți faci regulile tale și principiile tale de viață și de valorizare și de etică. care poate sunt principii ale universului, nu ale tale, dar sigur nu sunt ale unui grup social care vor să-ți fută viața, nu pentru că iți vor răul, ci pentru că atâta îi duce mintea lor colectivă. și într-un târziu, poate vei vedea că mai sunt și alții ca tine, care plutesc pe un buștean în loc să fie în barcă, tocmai pentru că locul lor în barcă era sub nivelul apei, sub posibilitatea respirației, a supraviețuirii.
    așa că du-te în pula mea și leagă-ți șiretul ăla, că nu-i nici așa nonconformist, nici de la vreo gheată veche și nici nu te salvează de la viață sau de la altă catastrofă de genul ăsta.

  2. De obicei, sunt un pic mai… altfel, dar, trebuie să recunosc, că nu am avut parte de astfel de experienţe. Aşa că nu pot vorbi decât de pe margine! Înţeleg că au fost trăiri care nu pot fi exprimate în cuvinte, care încă mai au ecouri şi poate vor mai avea în timpul vieţii şi, cu siguranţă, în condiţiile în care vor veni şi copii, ei vor fi, la rândul lor, afectaţi. Dar nu pot să nu întreb: şi, acum, ce este de făcut? Cât putem urî? Ce rost mai are de acum, că oricum nu mai putem face nimic în sensul ăsta?
    Nu vreau să critic, v-am spus că nu am dreptul pentru că nu am trăit aşa ceva, vreau doar să ştiu! Am un prieten şi vreau să-l ajut! Aşa că întreb cu smerenia neştiutorului: după un astfel de trecut, cum se simte prezentul, ce se poate alege de viitor? Am înţeles: droguri, sex la greu şi alcool. Ok, dar după toate astea? Ce aş putea face eu ca să ajut?

    1. Depinde cât de adânci sunt rănile. Eu, una, recomand psihoterapie. Pentru că știi care e chestia? Nu urăști părintele care ți-a făcut asta. Te urăști pe tine. IAr asta e greu de vindecat

      1. În afară de psihoterapie! Mai ştiu câte ceva despre acest ansamblu de tehnici de vindecare şi cred că este foarte bun; duhovnicul, la rândul lui, ajută foarte mult (Normal, în cazul în care nu este ateu!). Dar e vorba despre cei „din galerie”.

        1. este foarte important să nu se pună presiune pe el. să nu i se pună în cârcă sarcini mari, pentru că l-ar putea doborî de tot. în special cei apropiați de el să nu-i spună: trebuie să te lași de băut, trebuie să îți asumi mai multe responsabilități, trebuie să te însori, trebuie să faci față, trebuie să atingi cutare și cutare obiectiv, trebuie și trebuie și trebuie. el știe toate astea, că doar nu e handicapat mintal. el trebuie sa fie liber de toate, ca să se poată lupta singur cu demonii lui. îi trebuie liniște. creierul are o tendință naturală spre vindecare, dacă i se oferă liniștea. e cam greu asta cu liniștea și rezultatul nu e garantat. cine să ni-l garanteze? dar măcar așa bătălia ar fi fair play.

  3. Of Ioana… am trait acest infern. Parca am citit din mine… imi bubuie inima acum cand scriu si simt emotii de mult uitate. Fiecare fir de par de pe corpul meu s-a ridicat cu fiecare rand citit. Durere, teroare, vina….cate abuzuri am trait, cate sentimente contradictorii. Ce vina au copiii? E retorica intrebarea. Acum sunt bine. Fac terapie de un an iar rezultatele sunt spectaculoase. Sunt psiholog. Am optat pentru specializarea asta ca sa pot sa intru in mintea mea si sa inteleg ce mi s-a facut. Dar nu am putut sa ma vindec singura. Cu ajutorul psihoterapeutului meu am reusit sa fac asta. Sunt inca in proces de vindecare pentru ca nu poti schimba intr-un an ce ai trait in 20. Am 33 de ani ca si tine si de 13 sunt independenta. Nu am casa mea. Am lucrat ca vanzatoare si in multinationale. Acum e bine. Sunt intr-o firma mica romaneasca cu oameni calzi. Am invatat sa fiu fericita. Mai bine zis….am invatat ca am dreptul sa fiu fericita. Inca visez sa fac ce imi doresc. Sa fiu psihoterapeut. Intr-o zi va fi asa. Te-am descoperit de curand, de cateva zile. Imi placi pentru ca esti autentica, pentru ca scrii fara masti, pentru ca poti sa ajungi usor in suflet. Am sa te citesc si am sa caut cartea. Te astept la Timisoara.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>