pair wolves

Nu-i trebuie titlu, că-i frumoasă

O mușcaseră. Toți. Absolut toți. Au mârâit și au năvălit pe ea. I-au mușcat jugulara, fața, labele din față și din spate, i-au smuls câteva țâțe. Pulpele. Nu exista loc din corpul ei care să nu fie ciuriut de colți și năclăit de bale și sânge. Curgea sânge de peste tot.

Lupoaica cea cu ochii verzi. Oglinda tuturor. În ochii ei toți vedeau adevărul. Pe ei se vedeau. Era harul ei. Singura de acest fel din toate lumile care au existat ori vor fi vreodată. Nu își mai amintește cum a reușit să scape din boturile și ura lor. Un singur lucru îți amintea: să scap, să scap, să nu mă omoare. Nu vreau să mor. Nu acum. Îl iubesc. Nu acum. Pentru noi. Să trăiesc pentru noi. În rest, instincte. Gustul sângelui lor, al ei, mirosul lor… erau la fel. Aveau același sânge. Dar nu mai știa în acest moment sângele cui i se scurgea de pe bot și limbă și îi năclăia rana.

Stătea pe o parte, în vizuină și ar fi gemut. Nu mai putea. O durea. O durea. O duuuuuureeeeeeeea. Urla în gând. Corpul, doar un pic. Pentru că ea suporta durerea fizică cel mai bine dintre toți. Exercițiu. Se pregătise sute de ani pentru asta. Orice alt lup probabil s-ar fi târât până la cabinetul veterinar din cel mai apropiat sat și ar fi implorat doctorul să îl tămăduiască. Iar lupii nu se apropie de sate, știm cu toții asta.

O durea trădarea lor. A celor pe care îi iubea și cărora le arătase toate nuanțele ochilor ei verzi. Dar nu îi ura. Nu. Dimpotrivă. Se gândea dacă nu cumva, în timpul luptei, nu rănise de moarte ori prea tare pe vreunul dintre ai ei. Pe care? Pe care îl mușcase?

Și toate astea doar pentru că se îndrăgostise de unul dintre ei. Încălcase regula pe care o aflaseră toți de la  cel mai bătrân: noi nu ne întrăgostim între noi pentru că am procrea și lumea ar fi doar a lupilor. Iar asta nu se poate. Trebuie păstrat echilibrul. Era prima lecție pe care o învăța fiecare nou venit în haită. Pentru că de asta existau. Să ducă umanitatea mai departe.

pair wolves

Ea nu fusese de acord de la început cu regula asta. Ceva, din sufletul ei îi spusese că nu e așa. Că nimeni, om sau lup, nu pate hotărî soarta omenirii. E neștiută, dar pecetluită, cumva. Simțea asta. Simțea că nimeni nu poate ști tot. Nici măcar cel mai bătrân. Dar cum era un elev bun, nu îl sfidase.

Și se îndrăgostise de el, de Lupul cel Vesel, cel care râdea și făcea pe toată lumea să râdă. Ăsta era harul lui. Îl iubea. Iar iubirea nu știe de reguli. Tocmai de aceea ea era și cea mai liberă dintre lupi. Pentru că iubea cel mai mult. Obișnuită fiind să le spună tot, cum să le ascundă tocmai asta? Ar fi însemnat să își trădeze și renege iubirea. Așa că a așteptat întâlnirea din seara aia. Se întâmpla o dată pe lună. În rest fiecare trăia singur. Dar o dată pe lună se întâlneau și aranjau stelele în așa fel încât oamenii să meargă mai departe, dar fără să își dea seama că cineva le aranjase pe toate ca să fie, cumva, bine. Dar iubirea, după cum se vede din această poveste, e de sine stătătoare și nimeni, absolut nimeni nu o poate programa ori aranja. Așa că le-a spus. În acel moment tot universul s-a oprit. Spațiul și timpul s-au suspendat. Din nimic înspre nimic. Pământul nu s-a mai rotit. Soarele a început să se lovească de nebun de toate colțurile unviersului, întocmai ca o minge de ping pong pe care o lovești de toți pereții. Era tăcerea dinainte apocalipsei. O vedea în ochii lor. Sclipirea. Și apoi iadul.

Dintr-odată, cum stătea întinsă pe o parte și din toate sutele de răni ieșea sânge, a auzit un fâșâit. Nu mai putea să se apere. Nu mai avea putere. Asta e. Voi muri. Și l-a văzut. Pentru prima oară nu îl vedea râzând, ci speriat. Îngrozit: ”Ești bine? Te iubesc. Te iubesc” ”Și atunci de ce nu m-ai apărat? De ce nu le-ai spus că și tu mă iubești?” ”Mi-e teamă. Mi-e teamă să încalc regula. Mi-e teamă”. ”Ieeeeeeeeeeeși. Pleaaaaaaaaaaaaacă. Acum” a lătrat cât a putut de tare, și nu putea foarte tare, dar parcă s-a zguduit universul. ”Vreau să îți ling rănile. Lasă-mă să îți ling eu rănile și să stau lângă tine până te vindeci”.

Au trecut luni. Luni în care Lupul cel Vesel a învățat libertatea. Și iubirea. S-au iubit mult în lunile ăstea. Haita îl renegase. Îl durea. Încă îi iubea. De fiecare dată când ieșea să vâneze și se întâlnea cu ei, se ascundeau. Îi aruncau o privire de reproș și plecau în pădure. Dar libertatea era mult mai importantă. Orice, pentru libertate. Învățase asta.

Lupoaica a rămas însărcinată. Puiul lor de lup avea cea mai lungă și creață blană pe care îl putea avea un lup. Și un singur ochi verde. Celălalt albastru. Cu cel verde desena tot felul de lumi, întocmai ca un diapozitiv, și le proiecta pe copaci, pe frunze, pe cer, pe flori, pe alte animale. Cu cel albastru spunea bancuri.

Nu îmi mai amintesc prea bine ce s-a întâmplat în continuare, dar știu că puiul de lup a făcut ce a făcut și a reușit să frângă toate orgoliile haitei. Și ale mamei lui. De fapt, era Lupul care iubea cel mai mult. Ăsta era harul lui. Mai mult decât mama sa. Da, finalul e fericit. Pentru că au trecut ceva sute de ani de atunci și haita e din nou întreagă. Și nu mai există nicio regulă. Pentru că toți lupii lasă iubirea să fie.

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>