nu

Nu. Azi nu

Se pare că azi sunt pomeni peste tot prin oraș. N-am vrut. Așa s-au așezat astrele. Nu am știut de cu dimineață, pe la patru, când m-am trezit, ce-i cu tristețea asta de mi se așezase pe suflet și se juca nestingherită cu niște cireșe, două, câte două, câte două. Iar eu am un singur inel pe fiecare mână și un singur cercel în urechea dreaptă. Mereu în cea dreaptă: ”Unde sunt mai multe, una lângă cealaltă, de acolo să rupi. Dacă-i numa` unu, să nu iei. Că rămâne locul gol”. Dar nefiind atentă, cu gândul tot la tine, l-am rupt. Și a rămas un loc gol.

Așa că nu știu dacă azi e pomana  unei zile îndepărtate, am și uitat când a fost, cred că în altă viață, da, da sigur în altă viață, că am mai urlat într-o dimineață, pe când mă nășteam din nou, acum vreo lună jumate, spuneam așadar că se poate să fie pomana  zilei când a venit apocalipsa de la 11 sau alaltăieri, când am lăsat un loc gol pe creangă. Din neatenție. Știi tu, dimineața aia, pe la cinci, când mi-ai stat vreo cinșpe minute pe timpanul drept, cu stânga țineam țigara, ultima din al patrulea pachet.

nu

Și am înțeles că azi e zi de doliu, de pomană. Am dat de mâncare porumbeilor și unui maidanez. Pentru că azi îmi e atât de dor de tine încât am început să intuiesc existența unor cuvinte noi, necunoscute nouă, încă.  Și știu. De ceva timp știu că niciun cuvânt nu se lasă prins decât dacă vrea. Când vrea. Eu nu pot face nimic. Însă, fiindu-mi atât de dor de tine, încerc, de fiecare dată, să uit tot ce am învățat până atunci. Și să lupt, să lupt, să nu îl/te/vă pierd cumva.

Doar unul, unul milostiv, pentru că știi, femeile-s mai slabe de înger, tocmai de aceea s-a întrupat într-una, mi s-a așezat în vârful peniței, și-a întins gâtul alb, tânăr, aproape nenăscut și mi-a șoptit într-o limbă cunoscută doar nouă: ”mă sacrific”.  L-am auzit la fel cum mi-am ”auzit” ieri florile, vorbind. A fost așa, o senzație, că ficusul și lămâiul își spuneau ceva. Nu am vrut să înțeleg. Nici nu aveam nevoie de asta. Mi-a fost îndeajuns că mi s-a deschis o lume nouă, necunoscută până atunci. Și sunt atâtea și atâtea. Infinite. Exact ca noi. Pentru că în noi stau toate lumile știute, dar mai ales neștiute, care-s neîndoielnic mai multe.

Și îmi pare rău. Îmi pare așa de rău că nu reușesc nicicum să văd întreaga frumusețe a dorului de tine. Îl intuiesc. Dar asta nu îmi e îndeajuns acum. Am răbdare, însă. Exact cum am auzit, de nicăieri, în ziua aceea, pe plajă: ”Așteaptă, chiar dacă nu îți place”.

Aș putea râde și azi. Aș putea să mă bucur. Dar azi e pomana. Iar eu am renunțat la blasfemii.

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>