moarte

Nimic nu e mai firesc decât moartea

Vineri seara, orele 23, aproximativ. Tocmai se întorsese de la teatru. S-a descălțat. Nu s-a schimbat. Și-a mângâiat pisica. Nu a aprins becurile. S-a dus direct la frigider. Nu s-a împiedicat nici de data asta de piatra pe care pisica o lăsa mereu prin bucătărie. A luat sticla de vin. A turnat în pahar. S-a așezat pe canapea. A aprins două lumânări. Ca la priveghi. Pisica i s-a așezat în brațe. Ea a început să se uite în gol. Aparent. Se uita la gândurile ei. Care erau următoarele. Aceleași, de ceva timp încoace:

”O să mă omor. Într-o seară absolut normală. De luni, marți, miercuri sau joi. Niciodată vineri sau sâmbătă. Muncesc atât de mult, încât vinerea mă cuprinde o stare de libertate și bucurie. Sâmbăta am timp să citesc și să mă uit la filme, să îmi fac curat. Duminica sunt prea tristă. Și nu pot muri într-o seară în care mă simt… nu știu. Dezechilibrată. În bucurie sau tristețe.

Voi muri într-o seară banală, pe la începutul sau mijlocul săptămânii, când știu că a doua zi nu mă așteaptă nimic nou. Nu voi muri dramatic. Nu va fi nimic extraordinar. Moartea e firească. Nimic nu e mai firesc și natural decât moartea. Nu te surprinde. Ca viața. Oamenii spun admirativ că viața e surprinzătoare. Dar oamenii nu înțeleg că suntem atât de diferiți. Ceea ce pentru ei e motiv de bucurie, pentru alții, pentru mine, în cazul ăsta e obositor. Ceea ce pe ei îi bucură, pe mine mă poate lăsa rece sau mă poate întrista. Oamenii spun și gândesc ori simt atâtea lucruri doar pentru că așa li s-a spus că e normal. Iar eu cred că doar anormalii, nebunii, sunt cei care mai gândesc ori simt. Ceilalți copiază. În fine.

Spuneam că o să mă omor. Și nu va fi nimic deosebit ori trist în asta. Voi purta iegări flaușați și o bluză de pijama gri, cu dungi negre pe mâneci, din bumbac, după ce am băut un pahar cu vin. Împăcată. Relaxată. Nu știu dacă am trăit tot ce se poate trăi, poate că nu, dar nimeni nu face asta. Chiar dacă moare la 150 de ani. Am trăit corect. Am trăit tot ce mi-a fost dat. Și nu sunt curioasă să știu ce va fi mâine. Poveștile sunt aceleași. Repetate la infinit. Într-un alt mod, dar aceleași.

Tocmai de aceea, orice om de bun simț și care gândește câtuși de puțin va fi de acord că așa e corect față de el, față de moartea și viața lui: să moară când și-a dat seama că orice s-ar mai întâmpla, orice bucurii, tristeți sau surprize nu vor schimba cu nimic faptul că se termină. Iar apoi, chiar dacă există ori nu există ceva, viața, în forma pe care el o cunoaște acum, nu va mai exista. E logic: chiar în acest moment, în care trăiești, viața nu există.

Aș vrea să vorbesc cu cineva despre asta, dar ar începe să se panicheze, să spună că nu e bine și tot felul de stereotipuri și banalități, care mă enervează la culme. Dacă le-aș spune că îmi e foame ar face așa caz din asta? Ei nu înțeleg că e absolut la fel. De asta tac tot mai mult în ultimul timp. Îmi e dor să împărtășesc. Dar ei nu pot înțelege.

moarte

Mă prefac zi de zi că îmi pasă. Așa am învățat. Momentul… prezentul… bucuria. Cică asta ar conta. Ăsta ar fi sensul vieții. Rahat. Nu contează. Vă spun drept: doar moartea e reală. Numai ea e veșnică. Veșnic… de parcă aș ști ce înseamnă acest cuvânt. Ce bine m-au dresat. Dar sunt o rebelă și vă spun că mi se pare absolut normal să mori la un moment dat pe care naturală sau pe cale naturală. Pentru că și atunci când iei un pumn de pastile, inima, creierul, funcțiile vitale se opresc. Natural. De la sine. Faptul că se opresc de la sine sau că tu duci mâna la gură și le ajuți să se oprească un pic mai repede nu schimbă cu nimic naturalețea mișcării. Și apoi a nemișcării.

Și așa cum voi m-ați întreba cum de aș putea să o fac și eu v-aș întreba cum puteți să nu o faceți. Nu voi propovăduiți diversitatea? Nu voi vă bateți cu pumnul în piept că frumusețea constă tocmai în faptul că suntem diferiți? Am încercat să cred în dumnezeu. Ba chiar mi s-a părut, la un moment dat că îl simt. Era o iluzie. Ca să pot fenta durerea. Nu. Nu îmi pot imagina o existență atotputernică și iubitoare care îți neagă dreptul la eliberarea de durere. Care te pedepsește pentru că vrei să nu mai suferi. Adică, dacă mama mea ar avea o boală incurabilă și ar suferi, aș eutanasia-o. Aș suferi. Și mi-aș asuma asta. Dar dumnezeu nu e capabil de așa ceva. Iar pentru asta a inventat liberul arbitru și tot el a inventat pedeapsa pentru că folosești liberul arbitru. Bag sama că dumnezeu e cam laș și slab din moment ce se teme atât de tare de vină și nu își asumă responsabilitatea pentru creația sa. Așa că, dragă doamne, dacă tot mi-ai dat libertatea de a alege, dacă ai fi atât de iubitor, atunci când aș muri și aș veni la tine, nu m-ai privi încruntat și supărat, ci m-ai lua în brațe și în sfârșit m-ai lăsa să fiu fericită. Pentru că am plătit îndeajuns. Adică eu așa aș face dacă aș avea un fiu rătăcitor, care ani de zile a suferit de frig, foame, ori a fost în război. Când s-ar întoarce acasă, pentru că așa a decis el, l-aș iubi mai mult.

Iar dacă dumnezeu ar fi bun și îngăduitor, când eu îi spun să mă ia, să mă eutanasieze pentru că nu mai pot, ar face-o. Dar dumnezeu nu se face vinovat de un asemenea păcat capital. Așa că e ca și cum nu ar exista. În consecință, după ce mor, să dea cu piatra el. Primul.”

La toate astea s-a gândit în timp ce bea din paharul cu vin. Pisica torcea în brațele ei. A stins lumânările și s-a dus înspre dormitor. Avea programare la psihiatru săptămâna care urma. Știa că va trebui să aibă răbdare ca să obțină toate pastilele de care avea nevoie ca să se omoare. Nu voia să își taie venele, să se spânzure, să se arunce în fața trenului pentru că de moarte nu îi era teamă, dar de durere da. Se culcă liniștită. ”O să am răbdare. Pentru tot ce-i mai bun, trebuie să am răbdare”.

Share This:

4 păreri despre “Nimic nu e mai firesc decât moartea

  1. Sunt atat de ingandurat cand citesc randurile tale,sunt trairi reale,sunt ganduri care ies la iveala,la un moment dat,din noi toti……Iti multumesc pentru tot ce asterni,aici…….Cu stima,reala,Dragos Ivan!

  2. Ioana, mă regăsesc în tot ceea ce așterni în mare parte și acest lucru mi e benefic.Mi as dori sa te cunosc,însă cred ca lista de așteptare e lunga:).Pana la noi rânduri te pup și te îmbrățișez cu mare drag.

  3. Imi suna si trist si cunoscut si normal si bine tot ce-ai scris.Si recunosc ca nu o data m-am gandit si eu la asta…
    Nu stiu daca cineva ne poate ajuta,dar ca cineva ne poate asculta mai cred inca.De fiecare data exista mai multe unghiuri de vedere…unii vad in unghi drept,altii in unul ascutit, altii obtuz. Si fiecare are dreptatea lui.Dar ce-i drept judecam in functie de trairi, de experiente, de bagajul pe care il ducem in spate si-n suflet.Si e usor sa spui ca intelegi ce traieste altcineva, ca ai trecut si tu pe-acolo…Nu se potriveste intru totul,nu simtim si nu traim la fel.
    Cred insa ca avem dreptul sa decidem si sa nu tinem cont de judecata altora.
    Si-n ciuda faptului ca zilele par la fel si ne omoara de dinauntru de multe ori singuratatea, rutina,monotonia, curgerea asta egala de azi si maine si asa mai departe,uneori tot mai imi zic ca viata e frumoasa!Suna cliseu,stiu,dar ma mai atinge inca un apus de soare,un miros de cafea,un cantec, un pahar de vin si o tigara chiar daca le cunosc bine de mult.Nu stiu cum o sa fie cand nici astea n-o sa ma mai atinga. ..O sa gasesc poate altceva sau…altceva…
    Esti un suflet frumos!Mersi ca imparti cu noi.E si asta o forma de terapie din care castigam cu totii. .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>