dove

Nimeni nu merită să moară singur

Aș fi putut să rămân. Până la sfârșit. L-am văzut zgribulit, legănându-se, și am știut că e pe moarte. Am zis că era porumbel? Acum, că stau să mă gândesc mai bine, cred că era porumbiță. Pentru că ele sunt mai mici. Mai delicate. Am luat-o în mâini. S-a zbătut puțin. Îi era teamă. Normal. Am pus-o pe piept, noroc că aveam salopetă decoltată   (nu prea mai port haine decoltate și nu știam de ce făcusem alegerea aia luni dimineața. Uite, de aia) și am putut să o lipesc de pielea mea. Până și moartea se liniștește când simte piele, căldură și iubire, d`apăi sufletele. ”Hai, gata. Gata. Nu îți fac nimic. Te iubesc”. Și a înțeles. Animalele mă înțeleg și eu le aud pe ele. Spuneți-mi nebună, dar eu știu ce vor să îmi spună și ce gândesc.

Și o țineam cu o singură mână și îi simțeam sternul atât de fragil, încât, dacă aș fi strâns un pic mai tare, s-ar fi sfărâmat. De câteva ori m-am oprit să văd dacă mai respiră. ”Să nu mori. Te rog să nu mori. Mergem la doctor și el te face bine”. Avea ochii închiși. Credeam că doarme. Pieptul se mișca. Sus, jos, sus, jos. Încă trăia. ”Arkan, să nu mori, Arkan. Te rog să trăiești. Să nu mori, porumbelule. Să nu mori”.

dove

Am ajuns la cabinet. Nu era nimeni acolo, decât femeia de serviciu. Era 8.02. De abia pe la 9 ar fi venit doctorii. Am stat un sfert de oră și am întrebat (de aș fi tăcut. Dar dacă nu spun, sunt și mai vinovată): ”Nu îl pot lăsa aici și vin mai târziu să văd ce face? Trebuie să ajung la birou”. Nu, nu trebuia neaparat. Puteam întârzia. Puteam să o țin în brațe până ar fi murit. Să moară în timp ce o mângâiam. Am plecat pentru că trebuia să beau cafea și să fumez. Pe ARkan l-am ținut în brațe până în ultimul moment. A murit uitându-se în ochii mei.

Am lăsat-o în cutie și am plecat. Și nici nu mi-a trecut prin cap să rămân. Nu atunci. Mai târziu. Știu: toți murim singuri. Dar e mai ușor când cineva îți ține mâna în mâna lui sau te mângâie. Trebuia să rămân și să vorbesc cu ea până pieptul nu ar mai fi făcut sus jos sus jos. Sus. Jos.

”Bună ziua. Sunt Ioana Duda și azi dimineața am adus un porumbel. A supraviețuit? (știam răspunsul). Nu. Din păcate, nu. Vă datorez ceva? Nimic”. Și a murit și habar nu am de ce. Nici nu contează. Și știu că ea m-a iertat, așa cum i-a iertat pe toți cei care au trecut pe lângă ea și nu au ridicat-o de pe trotuar. Degeaba plâng, îmi pare rău, mă perpelesc. Degeaba. A murit. Și nu asta e problema, ci că am lăsat-o să moară singură.

Așa că eu nu mă pot ierta. Trebuia să rămân. Moartea vine. Peste toți. Important e să avem pe cineva, acolo, care să ne iubească exact în momentul ăla. Atunci e mai ușor. Sunt sigură că pentru Arkan așa a fost. Nu am putut face nimic. Nici pentru Arkan, nici azi dimineața. E adevărat. Situația nu s-ar fi schimbat. Dar aș fi putut rămâne. Ar fi trebuit să rămân. Să o mângâi și să îi spun că o iubesc, până la sfârșit. Pentru că nimeni, nici cel mai mare monstru, d`apăi o porumbiță nevinovată, nu merită să moară singur.

Share This:

2 păreri despre “Nimeni nu merită să moară singur

  1. Așa este, nimeni nu merită să moară singur. Sunt atât de mulți însă cei care ajung astfel…Din fericire sunt câțiva așa ca tine, nu mulți, înconjurați în permanență de ingeri. Voi nu sunteți niciodată singuri!

  2. Mi-ai rupt sufletul…mi-ai umplut ochii de lacrimi…Data viitoare, nu mai pleca ! Stai langa el si ofera-i puterea sa lupte!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>