blestem

Morții mamii mele!

N-am învățat nimic. Absolut nimic, din toate cărțile ălea pe care le-am citit. Cine pula mea sunt eu să îți dau sfaturi? Uită-te la mine. Patetică. În mijlocul patului, mâncând Eurocrem, pentru că nu aveau Nutella la magazinul din colț. În mod normal nu aș fi dat toți banii ăia pe un borcan mic de Nutella. Nu că-s zgârcită, ci pentru că mereu trebuie să îi drămuiesc. De exemplu, la sfârșitul lunii vin cheltuielile și nu știu de unde voi face rost de bani ca să le plătesc. Nu că zece lei în plus, cât ar fi costat borcanul ăla de ciocolată, m-ar fi ajutat. Dar știi, mă fute psihicul: n-ai, n-ai, n-ai. Dar în seara asta nu mi-ar fi păsat. Mâine o să fie prea târziu.

Să nu dea dracu` să crezi că mă lamentez. N-am nevoie de compasiunea ta. N-am. Sunt patetică și jalnică. Nici nu mai știu să plâng. Am râs atât de mult, forțat, pentru că așa le place oamenilor, încât am uitat să plâng. Și pentru asta mă urăsc. Și pentru că mă folosesc de toți oameni pe care îi iubesc. Sau care mă iubesc. Că eu nu cred că-s în stare să iubesc. Pe cei care mă iubesc cel mai mult, îi folosesc cel mai mult. Cu ei îmi merge, nu? Sunt o jigodie. O javră ordinară.

Și dacă îmi ma i spui o singură dată că trebuie să îmi găsesc și eu un băiat, o să urlu de trezesc toți morții. Și nu vreau să urlu. Tu nu meriți asta. Din iubire o spui. Știu. Dar tu nu știi că eu îmi doresc asta la fel de mult ca tine? Mai mult. E un mormânt casa. Înțelegi? Dimineața și seara. E atâta liniște, încât îmi aud respirația. E grețos. Și n-am voie să merg încruntată pe stradă, la serviciu, ciufută, să mă răstesc. Oamenii vor oameni veseli. Pentru că altfel te părăsesc. Te alungă. Și nu vreau asta. Nu și asta. Vreau să am iluzia nesingurătății, măcar în momentele în care nu trebuie să mă confrunt cu realitatea singurătății.

Mi-e rușine de tristețea mea, de disperarea mea, de singurătatea mea, de felul în care mă doare singurătatea mea. Sunt furioasă. Pe mine. Pentru că nu sunt în stare să înțeleg, așa cum spune în toate cărțile ălea, că până nu înveți să stai singur, nu poți fi cu altcineva. Și asta mă sperie groaznic. Pentru că nu reușesc. Nu reușesc să mă bucur 365 de zile de singurătatea mea. Iar asta înseamnă că voi fi singură toată viața? Tot căcatul ăsta de viață?

blestemTabloul realizat de Iulia Șchiopu. Te iubesc, Iulia

Și ca să mă mai încurajez, mă gândesc la cunoștințele mele care îmi spun că și-ar mai dori momente de singurătate. Iar eu îmi mai doresc momente de nesingurătate. De ce trebuie să fiu recunoscătoare pentru că am ceea ce ei își doresc? Aș vrea să n-am.

Și ce rahat să fac dacă nu pot face compromisuri? Știu ce vreau. Iar ceea ce vreau nu îmi iese în cale. Și sunt furioasă pe mine pentru că nu mă pot mulțumi cu mai puțin. Am încercat. Îmi vine să vomit.

Am ajuns să vreau să îmi doresc să mor. Să simt. Orice. Mi-e dor de perioada aia când îmi urlau gândurile. Când nu reușeam să dorm. Iar când ațipeam, mă trezea Andreea, pentru că urlam în somn. Și urlu la pisică și n-are nicio vină. Și aș urla la ei, la toți, aș deschide gura ca în filmele de groază și aș vrea să iasă lăcuste și gândaci care să îi sufoce.

Și nu mai suport să fiu respinsă. Și în adâncul sufletului cred că nu merit nimic bun. Pentru că i-am scris că sunt blocată, că nu mai pot scrie și mi-a spus să scriu c nervi despre cel mai urât lucru pe care l-am făcut și îmi e rușine de el. Ca atunci când primești un dar nemeritat. Care e cel mai urât lucru pe care l-am făcut? Că m-am futut cu bărbatu-tu și apoi te-am pupat pe obraz și te-am luat în brațe? Chiar îmi ești dragă. Și el mi-a fost. Nu consider că te-am trădat.  Sau că îi spun lucruri urâte intenționat, ca să îl rănesc, pentru că m-a rănit la rândul lui, dar el n-a vrut să o facă? Pentru că în mod tacit nu ne-a dat nicio șansă. Sau că m-am îngrășat și nu reușesc nicicum să dau jos cele șapte kile în plus? Sau  că nu mai reușesc să scriu, ori să citesc, ori să mă uit la un film? Pentru că mă simt o legumă? Sau pentru că decum mă trezesc aș vrea să rămân întinsă în pat și să privesc tavanul. Și să nu îmi pese. Și vă detest pe toți cei care veți comenta și îmi veți spune că sunt o frustrată nefericită și netalentată, care vrea doar să atragă atenția. De parcă voi vreți altceva. Doar că voi deveniți sceptici, cinici, încercați să păreți scârbiți de religie, psihologie motivațională, psihologia maselor, etc, doar pentru că e cool așa.

Și nu. Nu înțeleg de ce trebuie să fiu recunoscătoare și bucuroasă pentru că sunt în viață. N-am cerut-o. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau asta. Cum să fiu recunoascătoare pentru ceea ce mi-a fost băgat cu forța, pe gât? ”Ia-o. Îți place, nu-ți place, trebuie să mulțumești că o ai”. Da` ia-ți-o înapoi, în pula mea. Că eu nu o vreau. Nu știu dacă am vrut-o vreodată. Să nu gândesc? Doar să simt? Să nu îmi pun întrebări? Și atunci de ce pula mea mi-ai lăsat atâtea necunoscute și o minte curioasă? De ce? Mă doare în pulă că el mă înțelege. Nu mă ajută cu absolut nimic. Ceea ce m-ar fi ajutat ar fi fost să mă ia în brațe și să mă mângâie pe cap. Aia ajută, știi? Vorbele… mă piș pe ele. Din partea mea poate să tacă. Nici nu știu dacă ar fi mai bine.

Vreau să îi alung pe toți. Să plece de lângă mine. Ca să îi pot blestema în voie. Ca să îmi merit toate blestemele. Ca să mă pot blestema în pace. Mă declar înfrântă.

Share This:

5 păreri despre “Morții mamii mele!

  1. Frumos, dar cam prea trist. Oricum mai aproape de realitate decat ce scriai acu juma de an… Viata asta este o drama. Oricum, bine ca ai constientizat niste lucruri ca sa nu mai cauti cai verzi. Totusi nu e chiar atat de neagra viata. Se poate, crede-ma… Nu vreau sa ma dau destept, dar zicea nenea Bob Dylan: „When you got nothing, you got nothing to loose”. Incearca religia.

  2. Buna Ioana, Sunt atatia oameni singuri care asteapta o imbratisare… trebuie doar sa iubim sincer oamenii si tot ce este in jur, stii cum functioneaza legea atractiei…

  3. Așa, Ioana, bagă-ți pula. Bravo, nu știu ăștia care te încurajează de ce te citesc. Ei nu înțeleg. Cre’ ca d’aia pot să-ți spună. Viața-i de căcat, oricât ar mânca ăia rahat că nu e. Ei spun că nu trebuie să te gândești doar la părțile mizerabile din ea, că sunt și foarte multe momente de fericire, bla, bla. Nu știu cum pula mea te ajută asta când ajungi singur, între patru pereți, simțindu-te cea mai hidoasă creatură de pe planetă. De exemplu, ajung să plâng ca ultimu’ om, să mă-nec, să mă sufoc fiindc-ajung să respir din ce în ce mai sacadat, dar hei, de ce-s proastă și plâng? Adică, ieri am găsit 50 de lei pe jos, pula mea. Ar trebui să mă bucur, viața-i frumoasă. Pe dracu’. Fericirea-i relativă, existența omului e-un chin în sine. Ei nu-nțeleg și nici n-or să-nțeleagă. Eu nu încerc să te înțeleg, eu doar încerc să te simt. Eu nu cred că scrii ca să te citească ăștia, cred că scrii ca să te eliberezi. Scrisu-i terapie. Mi-e scârbă când ăstia zic că-i frumos ce scrii. I don’t consider it nice, i consider it art. And art isn’t supposed to be nice, it’s supposed to make you feel something.

    1. Așa-i, băh. Nu scriu ca să mă citească. Scriu pentru că e singurul rost pe care am putut să îl dau vieții mele. Și dacă îl anulez și pe ăsta, mă omor. Și parcă nu vreau să mor. De teamă. Sau pentru că nu ne-am născut ca să ne omorîm. Sau…nu știu de ce. Dar dacă mă mai întreb mult, înnebunesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>