moarte

Mi-a venit

Se moare, știi? Chiar se moare. Mi-am dat seama azi, când l-am văzut pe Arkan. De fapt când nu l-am văzut deschizând ușa și sărind pe mine, să mă lingă, să mă umple de bale, să dea din ciotul ăla de coadă, să se învârtă în jurul meu, să se uite la mine curios și să mă întrebe ”Ai venit?”

A deschis tata ușa și a ieșit o umbră a lui Arkan. Și mi-am dat seama că se moare. Fizic mi-am dat seama. Am îngenuncheat, i-am pupat umbra de bot, i-am mângâiat umbra de spinare și l-am luat în brațe. Și am început să plâng.

Se moare și nu mai contează dacă ești tânăr și slab, bătrân și plin de boli, dacă ai pus parchet laminat sau din bambus, gresie la ofertă sau cea mai scumpă, dacă ai o casă ca-n povești sau stai într-o cocioabă, dacă te-a înșelat soțul sau ți-a plecat nevasta cu tot cu copil. Se moare și gata. Pur și simplu se moare și toate astea mă interesează și nu înțeleg de ce. Că nu mai contează după ce se moare.

Să pleci e ușor, să rămâi e mai greu. Uite, ăsta e devotament. Pisica asta rămâne, fie că am sau nu am să-i dau de mâncare. Și Arkan e bolnav și se prea poată să moară în câteva zile și de unde e mai greu să plec? Unde să rămân? Cine are mai mare nevoie? Pe cine trădez? Uit de mine sau plec, pur și simplu, și Arkan moare, și tata iar stă în cur și plânge, cu spatele la noi, dar știu că plânge pentru că își trage nasul? Iar mama nu plânge. Ea de mult nu mai plânge. Și asta o doare mai mult decât dacă ar putea plânge în hohote. E ușor să plec. Nu. E ușor când pleci și nu îți mai amintești de nimic. Când nu mai ești și nu mai știi că nu mai ești în forma în care știai că ești. Și poate reîncepe viața. Sau poate nu. Habar nu am. Dar doar atunci e ușor.

moarte

Se moare și nu mai există orgolii și certuri, și trufii și îți pare rău că te-ai aprins de la nimicuri. Că a stat prea mult la bere, că nu sunt destui bani, că Arkan a făcut pipi un an de zile prin casă. Moare și îți amintești doar cum intrai în casă, iar el, auzindu-te, sărea pe clanță și deschidea cu botul umed ușa și te punea la pământ că era puternic și plin de forță. Moare și îți amintești doar pielea și cum vă plimbați de mână, prin parc, zgribuliți, iar el, fără să îi spui ceva, își dădea gluga jos și ți-o punea ție, o închidea cu grijă, să îți fie cât mai cald și apoi te pupa pe frunte. Și-n toiul nopții, când ai fi vrut să visezi ceva frumos, cum ar fi că zbori sau înoți în răsărit de zi, îți spune să îl iei în brațe și îți dai seamă că niciun vis, oricât de frumos, nu va putea nicicând să te facă mai fericită decât viața pe care o ai acolo, în pielea lui între brațele tale.

Moare și tu nu îți mai poți aminti nimic în afară de iubire, oricât de mult ai vrea să îți amintești un lucru, unul singur pentru care să fii supărat pe el, ei, ea, să treci mai ușor peste asta și nu se întâmplă.

Și îmi e ciudă că pițipoanca aia are un bichon perfect sănătos care schelălăie doar pentru că îi face un vaccin, iar Arkan nici pâs nu spune. Stă cu perfuzia aia în venă și mă întreabă, răbdător: ”Când mergem acasă? Îmi e somn” ”Imediat, Arkan, imediat”.

Nu, nu aș fi vrut să aflu care e nivelul bun de creatinină la câini. Nici nu aș fi vrut să aflu că la valorile astea Arkan poate muri în câteva zile. Să nu mori! Să nu mori! Să vrei să trăiești, auzi?!?!?!?!?! Să vrei!

Îmi lipesc nasul și obrazul de blana lui și e cald. Îmi aud inima în urechi și aș vrea ca poveștile să fie adevărate și să plec să îi aduc apă vie sau pur și simplu să îi pulsez din inimă direct în inimă. Să îi dau din sănătatea mea. Să îi bag direct în venă viață.

”Să îl salvezi, auzi? Să îl salvezi!”. Mama nu e disperată niciodată. S-a obișnuit cu loviturile. Dar azi tot sufletul i s-a așezat în ochi și îi e speriat. Se vede clar. Mama e speriată. E terifiată pentru că se poate ca Arkan să nu se facă bine.

Și tot se moare. Orice am face. Și mă gândesc că poate și pe mine, ca în Cartea de la San Michele, toți m-or judeca, doar Sfântul Francisc mă va lua de mână, îmi voi pune capul pe umărul lui și mă va duce la Scooby, și Jessy, și Jessy, și Oscar, și Joy, și Blackie, și Sofie, acolo, unde nu se mai moare.

Dar asta e doar o ipoteză. Tot ce știu sigur e că se moare.

Share This:

3 păreri despre “Mi-a venit

  1. Cutremurător. Nu vreau sa plictisesc pe nimeni cu platitudini si exemple personale de rahat, dar am trăit durerea asta si stiu ca va mai veni. Si-mi vine sa urlu.

  2. Obisnuiesc sa spun ca toti Boxerii din lume sunt ai mei, pentru ca rasa asta e adanc inradacinata in identitatea mea.
    Imi pare asadar foarte rau ca a mai murit un Boxer :(
    In clipa asta Tazz maraie si se agita in somn. Poate povesteste cu Arkan sau cu Ayax-ul copilariei mele…
    In curand vor vedea lumina zilei cativa botosi. Ce-i drept, numeri pe degete canisele de Boxer german din Romania, insa totusi ai de unde alege. Si de data asta nu-i mai taia coada! O sa vezi ca are farmecul ei si-o sa te-ntrebi cum naiba am putut fi atat de barbari timp de mai bine de un secol. Succes,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>