curcubeu

Lăv, era doar un curcubeu

Am venit cu curcubeul în palme. Îl găsisem undeva, prin mine. Îmi aminteam că era acolo, dar nu îmi mai aminteam în ce sertar. Știind că vin la tine, m-am gândit să îl caut bine. Să ți-l dau în dar. Aveai mai multă nevoie decât mine de el. Eu mi-aș fi desenat altele.

Am cotrobăit bine, bine, peste tot, și l-am găsit. L-am luat în palme, așa cum iei apă din râu, când te apleci să bei, am râs din tot sufletul și mi-am spus: ”Ce bine. Va râde și el. Va fi fericit. Da, da. Sigur se va bucura că îi duc curcubeu”.

Îl țineam în căușul palmelor când am coborât din tren. Încet, cu atenție, să nu calc pe rochie, să mă împiedic și să împrăștii tot curcubeul. Voiam să ți-l dau întreg

-Ce ai acolo?

-Un curcubeu. Cum, nu știi cum arată un curcubeu?

-Nu. Parcă îmi amintesc de acest cuvânt. Parcă… din copilărie. Dar nu știu. Și nu am chef să mă pun pe gânduri și să răscolesc prin amintiri. Brrr… numai când mă gândesc

-Păi, uite, ți-am adus eu un curcubeu, doar al tău, pe care să îl arunci, cu toată puterea, printre amintiri, să te colorezi tot

-E pentru mine?

-Bineînțeles!

-Păi și tu, tu ce o să faci?

-Lasă, nu îți face griji. Mi-oi desena eu altul. Va fi o copie a ăstuia, originalul. Dar pe ăsta vreau să îl ai tu. Pentru că ăstea sunt cele mai frumoase culori. Și vreau să îți dăruiesc tot ce-i mai bun și mai frumos

-Știi, dar nu prea am unde să îl pun. La mine e cam plin. Tot felul de brizbrizuri, gablonțuri, tablouri

-Bine, dar toate astea sunt kitchuri. Imitații proaste. Curcubeul meu e original

curcubeu

-Păi și cum, mi-l dai așa? Nu vrei nimic în schimb?

-Cum adică? În schimb primesc faptul că ți-l dăruiesc și tu îl primești!

-Se poate așa?

-Bineînțeles. DOAR așa se poate. Altfel, e totul o iluzie. O minciună

-Ah, păi se poate fără minciună?

-Cum adică? Nu te înțeleg!

-Există și altceva în afară de minciună?

-Bineînțeles. Există adevărul. Uite. Noi doi suntem un adevăr

-Împreună sau separați?

-Împreună și separați

-Ah, nu, împreună nu se poate. Pentru că eu nu mai știu să fiu adevăr. Și atunci ar fi adevăr plus minciună egal separați

-Ah, la asta nu mă gândisem. Dar ai dreptate. Și nu vrei să învățăm adevărul împreună? Al nostru?

-Nu. Îmi e teamă. Eu știu doar minciună. Și îmi e prea teamă

-Cum să îți fie teamă de adevăr? E bun adevărul. E libertate

-Dar de unde știi tu ce e bine pentru mine? Poate mie nu îmi place fără teamă și liber. Și poate mie nu îmi plac curcubeele. Că-s prea multe culori și prea multă lumină și mi-ar exploda retina

-Ai dreptate. Îmi pare rău, să știi, că e așa…

-Da, și mie… uneori… când sunt beat

-Mda… știu despre ce vorbești. Eu nu mai beau. Pentru că am vrut să învăț să îmi pară rău și să nu îmi fie teamă de asta. Asta e. Mă întorc. Să ai o viață frumoasă

-Da… tare frumoasă viață o să mai am

L-aș fi crezut. Dacă nu m-ar fi lăsat să plec și nu ar fi închis ușa înainte să dispar după colț. Dacă ar mai fi rămas un pic, o secundă, în ușă, gândindu-se dacă să mă cheme înapoi sau nu. Am auzit ușa închizându-se exact când am dat colțul. A închis-o cu cheia. A pus și lanțul. Și m-am gândit: ”Cât de mult poate să nu mă iubescă, încât să nu primească în dar un curcubeu?”

În tot timpul ăsta am ținut curcubeul în mâini. Cât am așteptat taxiul, m-am tot uitat la el. Să îl arunc? Să nu îl arunc? Iar florile le lăsasem la tine, în borcan. Nu puteam să smulg petale, ca să decidă ele pentru mine. Printre lacrimi toate culorile parcă dispar. Și te-am înțeles. Și nu am vrut așa. Mi-am șters lacrimile cu brațele, nu care cumva să scap curcubeul, am urcat în taxi și am plecat. Eu și curcubeul meu. L-am agățat pe perete, lângă tabloul cu pădurea din Alba Iulia. Pare fericit, acolo.

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>