jazz

Jazza(h!)mor

Uitasem toate rugăciunile. Până ai apărut. Atunci, de nicăieri, mi s-au împreunat mâinile, s-au încolăcit degete pe gânduri, și te-am rugat.

Mi-ai spus, în altă seară, la începuturi: ”Ce ochi ai”. Tu erai. Eu, nu. Tu. Tu. Tu. În cea mai frumoasă și caldă bucătărie. Era cald, așa, cu geamul deschis, când iarna mugea prin ferestre. Ah, înainte să vii. Când ai deschis ușa, a început să șovaiască. A îmbobocit crinul, să știi. Orice mi-ar spune ea, orice aș fi văzut, crinul a îmbobocit exact în momentul în care te-am cunoscut.

Nu m-am pus în genunchi. Eram o femeie îndrăgostită. Naturalul nu e patetic. Te-am rostit pe vârful buzei de jos. Ce nesăbuită femeie ți-aș fi fost. Tocmai ce mă privisem în oglindă și mă gândeam că rujul se dusese. Și dacă nu e roșu, ce femeie mai sunt? Credeam.

Uitasem că port curcubeie în toate buzunarele. Și dintr-odată, din vârful buzei de sus, nu așa de ocupată cu rugaciunea, au tâșnit, dureros- aproape, întregi. De la buză în ochi. Ai tăi. Nu știi că îi ai aproape negri. E bine așa. Să uiți tot ce știai. Pentru că s-au colorat. Din buza mea în ochii tăi. Ești omul cu cei mai curcubeici ochi. Vezi? Inventez lumi pentru tine. Și atunci cum să îți fie teamă? Să nu îți fie. Niciodată. Cât timp îmi colorezi buzunarele, vei fi nemuritor.

jazz

Un om colorat, printre atâtea blocuri ce, poate, nici nu există. Toată lumea știe că griul nu e o culoare. Toată lumea lor. Dar noi știm altele. De exemplu, știu că mă priveai pe ascuns, când privirea mi se plimba pe un pian, o melodie a lui Yves Montand. Cum, de unde știu? Pentru că nu mai există lumi în mine, fără tine.

Uite, vezi? Se revoltă. Așa-s oamenii. Simt. N-ai spune? Ba să spui mereu, tot ce simți. Și pentru că îi doare, se ascund în spatele ferestrelor, sting becurile și nu mai poți ghici nicio poveste. De aceea te-am ales. Mi-ai respirat în gura. M-ai simțit moartă, fără să ai habar, și mi-ai dat viață din tine. Sufletul tău știa că din viață se naște viață. Bineînțes că îți știu dorurile. Când mi-ai mângâiat părul, mi-ai povestit totul despre tine.

Râdeam în somn, atunci. Îmi ești când nici nu știu că sunt. Pe atunci, în dimineața aia, la amurg, uitasem de Anneke van Giersbergen.

Și am plecat. Pentru că așa-s iubirile, dragoste. Se pleacă din ele, la un moment dat. Și doar te trezești în fața unui pahar cu schotch, și Anneke îți cântă Wonder. Învârt un curcubeu căprui pe vârful degetelui mic.

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>