iubirea

Iubirea vine. Dacă o aștepți

M-a întrebat cineva într-un comentariu dacă tuturor li se va întâmpla, la un momentdat, să trăiască o poveste de iubire ca a mea. Habar nu am. Mă tot gândesc în ultimul timp. Atât de mult m-am obișnuit cu răul, încât îmi vine greu să cred că mi se întâmplă mie toată bucuria asta, fără vreun motiv anume. Mă tot gândesc la payback time. Normal. Iaurtul și ciorba.

Știu, însă, câteva lucruri. M-am născut și am fost crescută de doi părinți care se iubesc de peste 30 de ani. Suntem o familie care ne declarăm iubirea de fiecare dată când ne auzim la telefon sau ne vedem. Pornind în viață cu asemenea exemplu, a fost normal să cred că iubirea pe viață există și să o caut în permanență.

Pe de altă partă, nu m-am supus aproape niciodată cutumelor ori regulilor. Mereu am făcut ce am vrut. La 16 ani am fugit prima oară de acasă. Să îl întâlnesc pe Leonardo di Caprio. Nu ăla. Celălalt. Unu` din Craiova. Vorba cântecului, l-am cunoscut de pe internet. Mai exact, pe Mirc. Cu pile și relații, a doua zi tata reușise să mă găsească. Exact în birtul în care ne declaram iubire veșnică, printre halbe de bere și fum de țigară la bucată. Nici acum nu știu cum. Am auzit la un momentdat niște cuvinte, citez ”prietenul meu de la…”, mai departe nu spui, să nu se interpreteze. Băiat de treabă, Leonardo ăsta, pe numele lui adevărat… habar nu am cum. A continuat să mă sune vreo trei săptămâni, până l-a dumnezeit mama și i-a spus că, dacă va mai continua, o să înfunde pușcăria. Și uite așa s-a stins subit iubirea veșnică.

A doua oară am fugit de acasă pe la 17 ani, ca să merg la discotecă, în Timișoara. Exact a doua zi m-am întors acasă cu poliția. Pile și relații, normal.

După terminarea facultății, ca orice absolvent de jurnalism, visam să ajung la televizor, să mă vadă neamu`, să mă aclame și să mă iubească. Așa că mi-am anunțat mama, fără vreo urmă de regret: ”Io plec la București”. M-am înscris la un curs MTV, ca să am un motiv întemeiat pentru a pleca, și am tăiat-o. Am poposit pe acolo vreo trei ani.

iubirea

În al treilea an, Ivan a venit să mă vadă. Vorbeam pe net vreo cinci ani. A venit, ne-am văzut, ne-am plăcut și după un an mă mutam la el, în Italia. Spre deosebire de București, acolo mi-a plăcut. Că aveam mare la cinci minute de casă. Iar marea, oriunde aș fi, e casa mea. Ivan, băiat minunat. Ne-am iubit vreo trei ani, până mi-am dat seama că relația nu ducea nicăieri. Ne-am certat într-o seară, iar a doua zi l-am anunțat că plec. Mi-am făcut bagajele, mi-am luat cele trei valize și am tăiat-o. Mi-era o frică de mă căcam pe mine. Singură, fără prieteni și cu atâta treabă încât apucam să mai văd marea duminica. Vreo două ore. Singurul lux de care am avut parte în cele șase luni cât a durat contractul de muncă, timp în care am locuit în hotelul unde lucram. Apoi m-am întors în Timișoara. Ce a urmat, știți. Niște relații eșuate, ceva nopți de beții, o tentativă de suicid și, pe lângă astea, mici bucurii. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că în toți acești ani nu am făcut altceva decât să caut iubirea. Am ars-o eu cu independența, beneficiile singurătății, că poți fi bine și fără partener, bullshituri. Minciuni. V-am mai spus eu: cine spune că-i fericit de unul singur, minte. Pe el, în primul rând. Nu-i de condamnat. Dimpotrivă. Fiecare încearcă să facă față suferinței cum știe mai bine.

Apoi a venit Colectiv. Era prima seară când oamenii ieșiseră în stradă, în București. Eram în pijama, în pat și am văzut ceva poze pe net. Strigau ”Timișoara”. Mi-am luat adidașii, geaca și am tăiat-o în Piața Victoriei. În pijama. Eram vreo zece oameni adunați în jurul lumânărilor din Piața Victoriei. După vreo săptămână de ieșit pe străzile Timișoarei, am spus că trebuie să merg la București. M-am urcat în tren. Eram undeva între Caransebeș și Herculane când primesc un mesaj pe Facebook: ”Tu chiar vii la București, la protest?” ”Bineînțeles!” ”Ai nevoie de ceva? Să mă anunți. Pentru orice!”.

Nu l-am anunțat. Ne-am auzit la telefon. Apoi, drăcia naibii, după vreo câteva zile, primesc un sms: ”Sunt în Timișoara, dar am avionul într-o oră”. Nu puteam ajunge să îl văd. Dar am început să vorbim la telefon. Zilnic. Ore întregi. Așa ne-am îndrăgostit. Telefonic. Întâlnirea face to face a fost doar o confirmare a ceea ce știam deja. Când l-am văzut coborând din tren, mi-am amintit de o discuție pe care am avut-o cu o fostă colegă de birou. ”Auzi, de unde știi că e bărbatul tău, când îl întâlnești?”, am întrebat-o. ”Știi. Pur și simplu știi”. Ani de zile nu am înțeles. Bineînțeles. Pentru că nu îl cunoscusem pe el. Și când l-am văzut, am știut. M-a cuprins o liniște prin tot corpul și m-am făcut dintr-odată ușoară. M-am umplut de el. Iar când l-am strâns în brațe, am răsuflat ușurată.

Au trecut două luni de atunci. Toată lumea mi-a spus: ”E prea devreme. Mai așteaptă. Fii precaută”. Niciodată. De când mă știu nu am avut răbdare, am fost impulsivă, iar când a trebuit să iau o decizie, oricât de teamă mi-ar fi fost, nu am stat pe gânduri. Din cauza asta am suferit de mi-a ieșit pe ochi. Dar datorită acestor metehne de care nu vreau să mă lepăd vreodată, îmi trăiesc iubirea. ACEEA. Nu am înțeles niciodată ce e cu nevoia asta de a aștepta, de a vedea, de a testa, de a te codi. Sufletul meu vorbește. Și îl ascult. Oricare ar fi consecințele, pentru că nu există întrebare mai grea decât ”ce ar fi fost dacă?”. Să aștept ce? Să văd ce? Acum e momentul să îmi trăiesc iubirea. Acum a venit. Acum o vreau. Acum trăiesc. Avem o viață întreagă să ne cunoaștem. Să ne descoperim. Cu toate că noi ne știm deja. Pentru că niciun moment nu am încercat să păstrăm aparențele, nu ne-am mințit și nu am încercat să ne ascundem.

Iar dacă o femeie ca mine, geloasă, posesivă, impulsivă, cicălitoare, și câte și mai câte, a reușit să își găsească iubirea vieții ei, nu știu de ce, dar am senzația că orice om pe acest pământ o poate face. Cu o singură condiție. Să nu înceteze niciodată să creadă că asta se va întâmpla și, când o găsește, să se arunce în vâltoarea ei. Ceea nu garantează absolut nimic. Nu există happy ending. Niciun ending, fie el temporar ori definitiv, nu poate fi happy. E, însă, singurul mod în care la sfârșit poți privi în oglindă și, printre lacrimi, să îți spui: ”Am făcut tot ce a ținut de mine”. Sau ”A fost minunat”. Iar asta-i esențial. Ca și iubirea. Oricât ar dura ea.

 

 

Share This:

9 păreri despre “Iubirea vine. Dacă o aștepți

  1. Esti extraordinara! Asa de frumos suflet ai acolo, ca ma minunez ca mai exista oameni frumosi! Fana ta pentru totdeauna sunt! :))

  2. Tu chiar n-ai urma de simt al ridicolului? Inteleg ca n-ai avut parte de cea mai elevata educatie, dar totusi, omul trebuie sa-si mai foloseasca si intuitia.
    Sa-ti fluturi tentativa de suicid si derapajele unei adolescentze provinciale in public, ba mai mult, sa te si mandresti cu ele, sa le prezinti ca pe niste incercari esoterice carora fiecare fiinta trebuie sa le faca fatza inainte de a-si gasi jumatatea, pai surioara, tu ai derapat rau, nu gluma. Si asta la doar doua luni de cand sarmanul om a facut greseala sa te contacteze! Sa-l expui in halul asta in public, saracul de el. Daca ar sti macar in ce s-a bagat!! Ceva simte el, saracul, ca nu degeaba are mimica aia defensiva, parca incearca sa ne transmita scuze publice. Ca daca faci o comparatie de entuziasm intre fatza lui si fatza ta, nu trebuie sa fii geniu ca sa intelegi cine pe cine a cerut in cazul vostru. Greu sa fii nemaritata la varsta aia, nu? Si ne mai dam si intelectuala :) Oricum, ma sparg de ras citind textele tale. Te rog sa continui sa scrii. Printre filmele lui Chaplin si Benny Hill e binevenita si dragostea asta autentic romaneasca pentru a ne binedispune. Si sa pui poze de la nunta. Vrem sa ne mai delectam cu entuziasmul mirelui :)

      1. așa se eschivează Scriitoru’ când vede că nu poate salva omenirea. credeam că ai vreo pilă sus la Moșul Obosit Cu Barbă Albă. da’ dacă n-ai, te iert definitiv. chiar și pentru faptul că vrei ca toată lumea să devină fericită. :)

          1. credințele sunt niște plante cu rădăcini adânci. nu ni le putem planta singuri când vrem.
            dar dacă crezi în scris, atunci ai o credință. scrie. scrie ce te arde, nu ce te liniștește, nu ce te îndeamnă bunul simț. scrie ce te face să urli și te trezește noaptea din somn. și niciodată, dar niciodată, să nu mai răspunzi la provocările sarcastice. :) baftă! la scris și așa mai departe.

  3. Sa ii explice ca ar trebui sa faca o schimbare pana nu intervine monotonia si sa reinvie putin iubirea poate ca si el ganeste la fel si nu ar dori ca ea sa sufere daca nu merge apoi spune-i ca il vezi ca pe un bun prieten si ai nevoie de o pauza.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>