Io-s așa și nu vreau altfel

Niciodată n-am fost o frumusețe ravisantă. Când eram tânără și disperată să atrag atenția, băieții și bărbații întorceau capul după mine pe stradă doar pentru că mă cam despuiam. Acum nu se mai întâmplă, așa că nu frâng inimi. Adică, dacă ar veni prințul să mă caute, dacă mă vede, sigur mai dă o tură și pe alte blocuri înainte să se oprească de tot la mine.

Da, am fost mereu expresivă, sinceră și comunicativă. Tocmai de aia am avut lipici la oameni. Dar asta se datorează firii și educației, adică familiei mele. N-am niciun merit. Doar mulțumesc pentru ele.

Mereu am avut câteva kilograme în plus. Și nu, nu pentru că am cu tiroida sau hormonii, ci pentru că îmi place, frățioare, să mănânc. Bine, dacă simt, cum mi s-a întâmplat acum două săptămâni, că mă urc la volan și mă sufoc, încep să o las moale cu pâinea, dulciurile și mâncatul seara. V-ar plăcea să mergeți sufocați pe stradă? No, nici mie nu îmi place. Fac sport că îmi place. Mă simt bine acolo și dau cu pumnu`.

De ceva timp, ridurile din jurul gurii au început să se adâncească. Asta clar e de la genă. Îmi amintesc de străbunica, mă uit la bunica și la mama și știu că în câțiva ani, când o să mă uit în oglindă, o să îmi vină să îmi iau lesa și să mă scot la plimbare. Pentru că o să semăn izbitor cu un buldog sau boxer, care, by the way, sunt rasele mele preferate. Dar asta nu mă sperie. Mă distrează. Sunt mândră că semăn cu mama și bunica.

eu

Ce am mai moștenit de la ele, e bunul gust. Știu să îmi aleg îmbrăcămintea, pantofii și accesoriile în așa fel încât să îmi scot în evidență calitățile. Toate astea trebuie să îmi reprezinte personalitatea. Să fie parte din mine. Nu mă interesează ce se poartă. Ci ceea ce îmi stă bine. Și mai am ceva, care atrage oamenii: atitudine. Totul e despre atitudine. Și ajungi să ai așa ceva când știi cine ești și vrei să devii. Când ești bine ancorat în tine. Emani siguranță. Încredere. În acel moment nu îți mai pasă cine, de ce, dacă și cât te place. Nu mai simți nevoia să îți editezi selfiu` ore întregi înainte de a-l pune pe Facebook. Și oamenii tânjesc după așa ceva. Tânjesc după firesc. După alți oameni, care să nu îi transforme în sursa încrederii lor în sine. Pentru că trăim într-o societate în care aparențele au devenit mult prea importante. Și oamenilor le lipsește esența. Simplitatea. Naturalețea. Și cei mai mulți nici nu își dau seama de unde dorul ăla pe care nu și-l pot explica. De aici.

Oricât de mult s-ar modifica și altera societatea, sufletul omului mereu va merge înspre tot ce-i esență. Ăsta e un dat pe care nimeni și nimic nu îl va putea schimba. Tocmai de aceea în ziua de azi întâlnim atât de mulți oameni depresivi ori nevoritici: s-au îndepărtat de ei. De esența lor. Au devenit victimele timpului lor, în loc să își urmeze calea, chiar dacă e împotriva curentului. Mai ales dacă e împotriva curentului, uitându-mă în jurul meu. Le e dor de ei înșiși.

Iar atitudinea e meritul meu. A fost greu. Mi-a luat ani mulți. Dar a meritat. Acum, de cele mai multe ori, mă uit în oglindă și îmi sunt dragă. Am zile în care mă trezesc cu părul vâlvoi și plec așa la birou. Iar asta e prea puțin important, pentru că tot drumul până acolo cânt și fluier sau dansez la volan.

Bineînțeles că am și zile în care-s ciufută, nu mi-e drag deloc de mine, mi se pare că-s cea mai grasă, respingătoare și urâtă femeie din lume. No. Mare dramă. Zile proaste. Om sunt. E normal să fie așa. O viață în care momentele nu se alternează, hop sus, hop jos, e moartă. O viață liniară înseamnă moarte. Ălea sunt momentele în care mă iau la mișto. Râd de mine. Și atunci totul trece mai repede și mai ușor.

Iar asta am învățat-o în vara asta, când iar am vrut să mor și iar nu mi-a ieșit. De când am reușit să ajung la mal și să mă bucur din nou de viață, singurele momente în care simt groază, sunt cele în care mă gândesc că părinții mei vor muri. Nu știu cum voi depăși momentele ălea. Și raportat la asta, tot ce mi se întâmplă, e o glumă. Și tratez totul ăsta ca atare.

Ce mă mai apasă uneori, e singurătatea. Lipsa unui partener. Pentru că sunt convinsă că o viață în doi e mai frumoasă. Nu, nu cum a spus o cititoare ”viața în doi e frumoasă”, ci mai frumoasă. Pentru că nu vreau un partener responsabil de bucuria, fericirea și pacea mea. Le am deja. Dar îmi e dor să împărtășesc. Asta îmi lipsește cel mai mult. Să împărtășesc totul cu o persoană care îmi cunoaște intimitatea cea mai dezgolită. Dar, despre asta, într-un episod viitor. Al vieții mele, firește.

Share This:

3 păreri despre “Io-s așa și nu vreau altfel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>