frumoase

(I)Ele

Mi-e dor de Adriana. De ele toate îmi e dor, dar de Adriana cel mai mult. Nu știu de ce. Poate pentru că a fost prima care mi-a ieșit în cale. Cu buzele pline și frumoase, cu părul lung și moale și ciocolatiu, asortat la perfecție cu ochii ăia deștepți, care strălucesc de viață, de culoarea ciocolatei de casă, în care ai turnat prea multă cacao, dar nu a reușit să se întărească, pentru că ai folosit margarină în loc de unt. Așa sunt și ochii ei. Un pic topiți.

Cu pantofii ei colorați, chiar dacă-s negri, pentru că orice poartă Adriana prinde culoare. Fie că-i rochie, fustă, bluză, eșarfă ori pălărie, ai impresia că e plină de muguri de flori de cireș, care stau gata să pleznească. Habar nu ai ce culoare vor avea și nici nu te interesează, că-s așa frumoși, iar tu nu ai timp de pronosticuri ori calcule. Poți doar să îi privești. Cu dâra ei de parfum greu, pe care o amușinam mereu, pe vremea când nu prea aveam curaj să îi vorbesc și să îi spun că-i așa frumoasă și înmiresmată. E viață, Adriana. E viață pură, plină de clocot, olteancă isteață, cu vorba deloc blândă, dar mereu gata să te sprijine când ai impresia că ți-a căzut cerul în cap. Așa i-s vorbele. Mai puternice decât cerul greu, că ți-l ia de pe umeri într-o clipită, de parcă nici n-ar fi fost acolo.

Cu talie subțire, de îți vine să o învârți pe sub mână cât e ziua de lucru de lungă, și picioare frumoase, lungi și nervoase. Un pic împiedicată, ce-i drept.  Dar compensează cu degetele de la mâini, care-s  atât de frumoase, de îți e mai mare dragul să le vezi și să le auzi cum dansează pe tastatură.

Ramona, Ramona-i foc. Dar foc din ăla care arde molcom toată noaptea, nu care cumva să se răcească odaia. Când vrei să știi adevărul, fără menajamente, te duci la Ramona. Taie în carne vie. Dar cu drag. E titirez. Mică și sfârlează, biciclește zeci de kilometri dacă asta își pune în capul ăla frumos și mieriu. Dar ce spun? Ramona face tot ce își propune. Așa mică, precum o vezi, nimic nu o oprește din calea ei. Știe ce-i răbdarea, iar atunci când ai impresia că toată lumea merge pe o sfoară, într-un echilibru fin, ea e singura cu picioarele bine înfipte pe pământ. Și întinde plasa, în caz că cineva ar cădea.

frumoase

Raluca-i altceva. Raluca e de pe o altă planetă. De ea mi-a fost cel mai frică, la început. Dar odată ce ai ajuns să o cunoști, ai sta lângă ea mereu. Ați văzut muntele, ce stă acolo, pe locul lui, orice s-ar întâmpla? Așa-i Raluca. E în stare să te ațintească locului dintr-o singură privire. E atât de frumoasă când te privește așa, fix, fără vreun dubiu pe retină, încât te întrebi ce ai făcut, ca să mai faci o dată și încă o dată. Are un fel, al ei, de a-și trece mâna prin păr, fără vreo urmă de cochetărie, pentru că-i modestă, de îți vine să îți lași și tu părul lung și să o rogi să ți-l răsfire din când în când. Iar când râde, parcă se zguduie pământul sub sunetul râsului ei. Te uiți la ea și râzi și tu, ca un prost.

Pe Anca aș omorî-o uneori. Aș strânge-o de gât, că vorbește mult, și dup`aia aș iubi-o. Că-i așa de bună și curată cum numai un ardelean poate fi. Dacă ți-ai dorit vreodată un prieten pe care să-l suni la trei dimineața, iar el să vină în pijama la poliție și să te scoată de acolo pe cauțiune, Anca e. Bine, la un momentdat, în mașină, o să te rogi îngerului păzitor să te ia pe sus și să te ducă înapoi în celulă, dar asta până când Anca va termina pledoaria, te va privi în ochi și îți va zîmbi. Atunci o să o iei în brațe și o să îi spui, din tot sufletul: ”Ce bine că ești în viața mea”. Anca-i mușchetar. Și unde mai pui că are niște ochi negri, migdalați și niște pomeți frumoși de îți vine să o pupi. S-o bați și s-o pupi și iar s-o pupi.

Diana-i copilul nostru. Cântă, dansează, spune glume și nu râde, clipocește. Da, da. Diana-i izvor de voie bună. Nu ai cum să stai în aceeași încăpere cu ea și să fii morocănos. Va găsi ea o cale să te scoată din negura vieții tale mediocre și să te bage într-o horă pe o câmpie verde, verde, unde te-o învârti până nu mai știi de tine. Și apoi te trântește printre margarete și maci și flori de câmp și țuști, înapoi la joacă. Nu-i timp de pierdut. Doar de trăit. Ce să faci, aroganța tinereții.

Iar Denisa… Dumnezeule, numai când mă gândesc la ochii ăia verzi, apă de mare în largul cel mai larg și părul luuung și brunet, mă trec fiori. Ați auzit de Afrodita, da? Probabil Denisa a trăit muuuulte, muuuulte vieți, iar cel care a sculptat-o ori pictat-o pe Afrodita, pe ea a avut-o drept model. Cu fața de porțelan și nas în vânt, cu râs ștrengar, de femeie ce se știe frumoasă. Cu mers săltăreț și plin de viață, deborbdează de aroganța specifică tinereții. În fiecare dimineața când apărea la birou și își trântea cu nonșalanță poșeta mare lângă tastatură, mă opream din orice ar fi făcut și mă uitam la ea: ”Ptiu, frumoasă mai ești”

Pe toate le iubesc. De toate îmi e un dor nebun. M-aș jeli de dorul lor. Să intru dimineața în birou și să le aud ciripind. Ca să vă dați seama cât de dor îmi e de ele, îmi beau cafeaua cu două de zahăr (ele știu ce înseamnă) și fără lapte, deși mie îmi place cu multe de zahăr și greu lăptoasă. Îmi e așa de dor să intru în birou și să fie primăvară. Cu ele și rochiile lor nu știi niciodată cum te prinde primăvara pe nepregătite tocmai prin noiembrie, când la meteo anunță ninsori grele sau lapoviță sau temperaturi prea scăzute pentru acea perioadă a anului. Iar tu te întrebi ce or avea toți oamenii ăia de merg înfofoliți de stradă și cum de pot ăștia de le teveu să mintă în așa hal, că tu ești într-o pădurice proaspăt înflorită și înmiresmată, de nu mai știi în ce parte să adulmeci și să îți arunci privirea.

Aș încheia cumva, frumos textul ăsta, dar am început să plâng și nu îmi mai vine nicio idee. Știu doar că abia aștept să le văd la chef, să le iau în brațe, să tragem un dans și să le spun că-s așa frumoase, cele mai frumoase și mișto colege din toată lumea. Și nu, deocamdată nu se fac angajări la firma noastră, așa că pofta-n cui! Toată lumea!

 

Share This:

2 păreri despre “(I)Ele

  1. Dudache(lasa-ma sa iti spun asa), te citesc de ceva vreme si ma gandesc cat de mult ne asemanam, desi esti, de departe,cea mai buna varianta. Crezui, la inceput, ca iti e dor de mine(glumesc), dar coincidenta imi dadu suficient bine si curaj sa-ti scriu. Uneori, cand ma impotmolesc in taceri, te las pe tine sa vorbesti. Redai mai bine ceea ce multe dintre cititoarele tale ar vrea sa exprime. Daca te stiu dintr-o alta viata, aminteste-mi in urmatoarea! In asta stau cuminte, pe margine, si te citesc. La cafea. Esti suflet toata si de n-ai scrie, te-ar cauta cuvintele si tot nu ai scapa. Te imbratisez si iti multumesc! Adriana.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>