Flavius 2

Flavius Ardelean ”Suferințele oamenilor sunt prea sfinte ca să-mi vâr eu nasul în ele”

Dragostea mea pentru Flavius Ardelean e recunoscută și strigată. De fiecare dată când i-am citit câte o carte, am urlat că îl iubesc. Am spus odată că Flavius nu poate fi macabru, ca răspuns la un comentariu al unui cititor. Dimpotrivă. Are o inocență de înger căzut printre oameni, care încearcă să își găsească locul aici. Ca să înțelegeți mai bine cât de mult îl respect și iubesc, atunci când primesc un like de la Flavius, parcă mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Mustăcesc și mă duc să fumez o țigară. De bucuri Așa că am fost curioasă să îl cunosc și l-am întrebat una alta. Și mai mult, mi-a spus, în premieră, cum se numește următorul lui roman și despre ce e vorba. A explodat pipota în mine, vă dați seama. Luați de vă bucurați și voi:

De ce ai plecat și de ce ai decis să te întorci în țară?

Am plecat din mai multe motive, unele dintre ele nu neapărat cele mai bune. Sunt o persoană constant și profund nemulțumită și proiectez deseori în mod greșit nemulțumirile mele (în special cât mai departe de mine), astfel încât am crezut că-mi voi găsi locul în altă parte. Nu a fost așa. Am plecat de câteva ori din țară – între 2009 și 2011 am locuit în Germania, între 2013 și 2014 în Anglia și, din luna septembrie a anului trecut, locuiesc din nou în Anglia. Mereu m-am întors, dar nu sunt convins că o voi face și de data asta. Ca să precizez și să corectez, nu am decis să mă întorc și nu m-am întors încă. Locuiesc undeva la granița cu Țara Galilor, dar probabil că voi schimba și locul ăsta în curând. Mă plictisesc foarte repede, n-am stare, am bâzdâc și iau totul de la capăt odată la câțiva ani (cam ăsta e și motivul pentru care nu am mare lucru de arătat până la vârsta asta, în afară de prea multe studii și câteva cărți îndoielnice). Ca să fiu și mai exact, am plecat mereu fie pentru studii (ca să mai câștig niște timp, a se citi), fie pentru muncă, pentru bani, crezând că îmi va fi mai bine prin altă parte. Ei bine, se pare că locul nu are nimic de-a face cu nomadismul meu și mă simt la fel de străin la mine în țară ca în oricare alta prin care am trecut până acum. încă nu văd o destinație la orizont, din păcate, așa că stau cu bagajele pe jumătate făcute.

Crezi că avem nevoie de un loc la care să știm că ne putem întoarce mereu? De rădăcini?

Depinde de persoană. Cred că fiecare dintre noi are altă busolă și alte rădăcini, pe care le definește probabil diferit. Mă uit la logodnica mea și văd cât de atașată este de familie și că nu își va găsi liniștea până nu va fi ceva mai aproape de acele rădăcini. Așa e ea. Eu sunt mult mai egoist decât ea și am un simț al familiei foarte slab dezvoltat, astfel încât, când mă gândesc la acasă, primul lucru care îmi vine în minte – și e cam rușinos, știu – este biblioteca mea de la părinți. De ceva vreme mă gândesc serios la asta și, mai ales pentru că am schimbat vreo zece locuințe în vreo tot atâția ani, mi-e limpede că centrul, rădăcina mea, acel punct fix, acea stea călăuzitoare e, în mare măsură, limba română. Am prieteni (bine, am doi, trei de fapt, dar de dragul exercițiului să presupunem că am mai mulți) care vor să se întoarcă în România, am alții care vor cu toată puterea să plece. Nu cred că știm cu exactitate care ne sunt rădăcinile, dar cred că avem o obligație de a le căuta, ca atunci când ne întoarcem la ele, sau când dăm peste ele fără să ne așteptăm, să simțim, prin contrast cu ce a fost până atunci, că acelea sunt cu adevărat ele.

Ce înseamnă scrisul, pentru tine?

E o întrebare bună, dar care poate primi doar un răspuns slab. Orice aș zice, aș ieși prost. Ca să fiu foarte sincer, nu știu exact ce înseamnă. E, poate, mai simplu decât pare: îmi place să scornesc povești și să le dau lumii. Nu mă gândesc la scris ca la un act terapeutic, psihanalitic, egoist, ci mai degrabă ca la o expresie a unei funcții sociale încă destul de importantă – aceea de a fi confruntat cu povești. Nu pot spune că m-am descoperit sau că mă cunosc mai bine acum după două decenii de scris, la un deceniu de la debutul serios și la vreo patru ani de la prima carte; sunt, poate, chiar mai confuz, uimit de resursele creative ale omului și de natura cameleonică a creatorului de povești. Deși nu mă opresc niciodată să mă gândesc foarte scremut la sensul scrisului pentru mine, o întrebare ca a ta îmi oferă răgazul de a o face uneori și cred că pot forța un răspuns, invocând în memorie acele (rare) zile în care nu scriu și în care sunt cuprins de panică și depresie în fața lipsei de sens a vieții, de care sunt convins; deci poate că scrisul înseamnă a căuta și a oferi sens acolo unde nu există, în vastele întinderi ale existenței umane.

Sau, ca să citez din Pe aripile vântului, am avut mereu o slăbiciune pentru cauzele pierdute, poate că ăsta e adevăratul motiv pentru care scriu.

Flavius 1

De ce crezi că avem nevoie de sensuri și rosturi?

Sunt cărămizile acestor ficțiuni pe care ni le-am construit în jurul nostru și în noi. Sunt relative și mereu schimbătoare. Gândurile că universul e ignorant în ceea ce ne privește, că suntem niște animale care am atins un nivel de conștiință suficient cât să înțelegem una-alta prin jurul nostru, că viața nu are un sens pe care să i-l atribuim din afară, că suntem – unii dintre noi – greșeli, că nu am cerut să ne naștem și totuși suportăm acest supliciu delicat oferit de părinții noștri, că, cel mai probabil, nu e nimic după moarte, nici înainte de naștere, că nu există Dumnezeu și așa mai departe – toate sunt abisuri cumplite cu care trebuie să trăim câteva decenii și pe care ni le dorim ceva mai puțin goale, ceva mai pline de sensuri și rosturi. Cred.

Nu ești primul om care îmi  spune că are o slăbiciune pentru cauzele pierdute. Uitându-te adânc în tine, de unde crezi că vine nevoia asta și de ce?

Din groaza față de plictis și de trivialiate. Din dorința de a mă opune vidului și a proiecta, chiar și pentru câteva secunde, câte ceva din mine pe pereții peșterii, în iluzia că sinele meu contează. Astea sunt toate vorbe, poate că adevărul zace îngropat într-un loc care mi-e imposibil de accesat. Multe, foarte multe seri s-au scurs în care m-am pus în pat hotărât ca a doua zi să nu mai scriu, că nu are rost; la șase dimineața eram din nou în fața caietului. Prea multe explicații pentru asta nu am.

Nu ești comercial. E important să vinzi? Ai fi tentat să scrii o carte mai comercială ca să vinzi mai mult?

Nu sunt comercial, așa e. Sincer, nici nu prea știu ce presupune o carte comercială și în ce măsură am sau nu am ceea ce e necesar. E vorba de iubire? Toate cărțile mele sunt povești de dragoste. E vorba despre scene de sex? Am grămadă în cărțile mele – între bărbat și femeie, între bărbat și bărbat, între adult și copil. În alte țări fantasy-ul și horror-ul vând de rup, iar eu pe aici, în limba patriei noastre, cam cu asta mă ocup. E vorba despre calitatea prozei? După un timp, când vezi că nu prea miști cărțile de pe raftul librăriilor, începi să crezi că da și îți spun sincer că nu mă consider un scriitor foarte bun. Dar nici nu am ce face decât să încerc, cu fiecare carte, să scriu mai bine. Este important să vinzi, desigur. Mi-ar plăcea să pot trăi din asta, pentru că am foarte multe cărți în plan, pe care acum, din păcate, trebuie să le scriu printre orele de lucru, iar asta nu prea e literatură. Dar nici nu este absolut necesar să vinzi. Nu cred că, în cele din urmă, literatura se reduce la cât poți scoate de pe produsul tău pe o piață de carte. E ceva mai mult de atât. Au fost discuții și mi s-a sugerat să încerc să scriu o carte mai accesibilă, ca să nu spun comercială, pentru a atrage cititorii spre celelalte, mai puțin primitoare, dar nu e ceva ce pot plănui sau îmi pot propune. Cărțile mele sunt cum sunt și am o responsabilite, în primul rând, față de poveste, care este un organism cu propriile drepturi. Dacă se întâmplă să fie comercială, bine, dacă nu, nu, dar asta e dincolo de puterile mele.

 

Mie, cel mai mult, mi-a plăcut Îmblânzitorul apelor. E doar imagine și emoție. Despre ce e vorba, de fapt, în cartea aia? Care e povestea din spatele poveștii?

Îmblâznitorul apelor e o carte cu care nu prea mai am de-a face. Nu o mai deschid, nu o mai frunzăresc și, în niciun caz, nu o mai recitesc. Este expresia autorului din acea perioadă (2009-2012) și nu mă mai recunosc prea mult în acea oglindă inversată. Am purtat acea poveste în mine mulți ani, dar nu eram destul de copt să o pun pe hârtie; ca să fiu sincer, nici când am scris-o nu prea eram, dar cât să mai aștept? Am ajuns în 2009 în Germania, eram student la masterat într-un orășel de lângă Stuugart, și locuiam singur într-o cameră. Aveam timp și n-aveam timp deopotrivă, simțind că sfârșitul mi-e iminent (știu, eram o mimoză tragicomică), așa că m-am pus pe treabă. Povestea din spatele poveștii e mereu ascunsă și nu cred că trebuie să iasă vreodată de acolo; datoria cărții e de a se așeza străvezie peste experiența cititorului și a-l ajuta să-și explice poate un pic mai ușor povestea din spatele poveștii lui. La mine e simplu, simțeam că fugăresc o imagine a persoanei iubite, care era mereu schimbătoare și întotdeauna cu un pas în fața mea, inaccesibilă pe vecie, așa că potopul din carte ia cu sine acel templu imaginat și-l duce undeva unde protagonistul nu are acces decât scriind. Pentru cei care nu au citit cartea, este vorba despre o casă luată de apele unui potop și despre ultimele săptămâni ale celor prinși în acea casă. Mai departe de atât, orice asemănare dintre viața mea și cea a protagonistului e coincidență.

Flavius 2

 De ce crezi că oamenii au nevoie de povești?

Există povești și povești, nu toți oamenii au nevoie de același tip de poveste. Fie că este un roman, un film, o reclamă, o doctrină politică, o religie, o teorie științifică, toate sunt povești. Că raportul de forțe dintre aceste diferite forme se schimbă în timp e adevărat, dar cred că mai exact ar fi să ne întrebăm de ce unii oameni au nevoie de unele tipuri de poveste, că bănuiesc că mă întrebi despre literatură. Întrevăd un fir roșu prin răspunsurile mele, întrucât cred că ține tot de acea căutare a sensului în cele ce ne înconjoară și în noi. Poveștile nu își fac întotdeauna datoria cu succes, iar unele sunt mai eficiente decât altele, dar cred că oferă alternative și căi de acces spre scenarii umane pe care în mod normal nu le-am putea trăi și o evadare din trivialitatea traiului de zi cu zi. Este posibil să fim singura creatură de pe planeta noastră care și-a creat o lume ficțională în jur (de la stat la religie, de la sistemul financiar la preceptele de viață bună) din diferite motive – aici sunt multe de zis -, s-a mutat în ea și s-a izolat de cea naturală din sânul căreia s-a rupt. Devin tezist și mi-e jenă (în cartea la care lucrez acum, personajul principal se opune participării la o discuție filozofică cu celelalte personaje, ceea ce ar transforma cartea într-o senzație, un bestseller național și infrasenzorial, și vomită când aude frânturi de dialog), dar cred că, acum că poveștile ne-au arătat ce putem deveni – ceva mai mult decât animal -, ar fi cazul să ne arate, și multe o fac cu brio, și ce nu ar trebui să uităm – că suntem animale. Uite, vezi? Penibil.

 

Ce crezi că le lipsește oamenilor de suferă așa de mult?

Ioana, habar n-am. O spun public: dacă am dat cuiva impresia prin cărțile mele, așadar prin singurele forme ale mele de expresie veridice, că eu dețin înțelepciune în cantități suficiente cât să răspund la întrebări de genul ăsta, îi cer iertare. Nu știu să vorbesc în numele oamenilor – unii suferă tocmai pentru că le lipsește ceva (mâncarea și hainele, frații răpuși prin războaie care nu sunt ale lor, pământul pe care să-și crească un strop de ceva, mințile), alții poate tocmai pentru că nu le lipsește nimic și sunt etern în căutare de un ceva care le scapă. Așa cum nu știu să vorbesc în numele omului, în general, nu știu nici să mă pronunț asupra suferinței decât în nume propriu, deoarece și suferința asta e de multe feluri. Când un prăpădit suferă că nu a luat bacul și face petiții cretine nu se poate compara cu suferința unei mame care nu mai are nici ce îngropa după un atentat terorist. În schimb, omului căruia nu-i lipsesc lucrurile esențiale mereu o să îi pută ceva, că așa e omul, iar acea nefericire pe care poate o resimte se deduce din contrastul dintre așteptări și realitate. Mă opresc aici pentru că suferințele oamenilor sunt prea sfinte ca să-mi vâr eu nasul în ele. O fac destul în cărțile mele pe oameni-surogat.

 

De ce crezi că arta reușește să ne îmblânzească sufletele?

Păi, nu știu, reușește? La câtă artă bună există de la Altamira și Ghilghameș încoace ar trebui să plutim cu toții într-un nor blajin de boemie, să fim buni și blânzi unii cu alții și în special cu animalele, să nu cerem mai mult decât ni se cuvine și să fim atât de convinși de perversitatea speciei noastre încât am căuta să o îndreptăm cumva. Ceea ce, se vede, nu e cazul. Să nu fim prea prețioși, dar nici ignoranți: arta nu contează atât de mult pe cât ne place nouă, artiștilor, să credem, dar totuși mai mult decât îi dăm deocamdată importanță pe scară largă.

 

Câini sau pisici? Mare sau munte? De ce?

Câini și munte. Pentru că ăsta-s eu.

 

Pune-ți o dorință. Ce simți?

Nimic. Sunt prea obișnuit să-mi pun dorințe, cu varii grade de succes. Simțurile mi-s teșite în general, dar mai ales în privința asta.

 

Care crezi că-i rostul vieții? De ce ne naștem?

Întrebarea asta, sau mai exact răspunsul la ea, mă depășește. Nu știu care e rostul, dar prefer să cred că nu are niciunul. În ciuda poveștilor mele, care sunt doldora de personaje și întâmplări supranaturale, sunt o persoană rațională și cred în evoluție, în minunatul accident al vieții și în catastrofa psihogenezei. Nu cred că are un rost anume, dincolo de cel de a-ți da genele mai departe, fie că ești de acord cu asta, fie că decizi să nu faci copii. În încercarea noastră de a căuta un sens acolo unde poate nu este, am dat naștere unor entități minunate (arta etc.) și unor constructe dăunătoare (religia etc.) și tot așa. Cât privește a doua întrebare, ne naștem fără voia noastră, iar asta îmi creează reale probleme filozofice.

 

Mai ai visuri? Ne spui unul dintre ele?

Am, sigur că da. Cel mai la îndemână pe care ți-l pot divulga e că mi-aș dori să mă reîntorc la muzică. Am fost baterist în două formații între 2001 și 2009 și m-am lăsat când am plecat prima dată din țară, apoi viața pur și simplu s-a întâmplat în jurul acestui abandon și a fost greu să mă reîntorc la asta. E în plan, dar m-am îndepărtat atât de mult de acel mediu, încât va fi dificil de a reintra pe orbită fără pagube.

 

Ai ceva în pregătire acum? Dacă da, ne spui despre ce e vorba?

Am mereu câte ceva în pregătire. Scriu zilnic și fără pauză între proiecte, într-un consum perpetuu. Dacă mă întrebi ce scriu în fiecare zi, îți răspund că un roman scurt / nuvelă care se cheamă Noumenoir. Îți spun în premieră și despre ce este vorba: acțiunea se petrece într-un hotel dintr-o Românie a viitorului nu foarte îndepărtat, un hotel în care sunt exilați scriitorii care nu mai pot scrie, în contextul în care toată țara e compusă în principal din scriitori și critici literari. Ei bine, într-una dintre acele zile de pierzanie leneșă, unui fost scriitor îi cade în brațe, printr-un concurs de împrejurări, un manuscris ilegal care poate schimba destinul lumii și de acolo – prăpădul. E o carte cu tente noir, ironică și autoironică, cu umor negru și mereu schimbătoare. În paralel mai scriu povestiri pentru un volum de proză scurtă care probabil se va chema Câteva feluri de a dispărea și fac cercetare istorică pentru un roman mai amplu cu acțiunea în Moldova anilor 1717, 1817, 1917 și 2017, Morții cu morții și viii cu morții. Printre picături mai lucrez la un scenariu cu logodnica mea, care e artist plastic, pentru un roman grafic, despre care nu pot povesti prea multe deocamdată, că e prea devreme. Iar de luna viitoare trebuie să mă apuc de cules manuscrisul unui nou roman din ciclul Miasma (că scriu de mână, nu știu dacă ți-am spus).

Save

Save

Save

Save

Save

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>