dr house

Dr. House, nu-i, bre, chiar așa cu dragostea și oxigenu`

Dr. House, spui tu, prin sezonul doi: ”Știi cum se spune că nu poți trăi fără dragoste? Încearcă fără oxigen!”. Da, doctore. De acord cu matale. Știi că te ador. Bun îi aerul. Dar nici cu dragostea nu e de joacă. Știi tu când te ia așa, pe sus, și te duce, te trântește, dă cu tine de pământ și de pereți, te ridică, te aruncă de la 3000 de metri, îți dă drumul fără parașută și ai impresia că te lasă, dar te prinde exact înainte de a atinge pământul? Te rupe și te sfâșie, te adună și te destramă la loc? Să te văd atunci cum și când mai ai timp să tragi o gură de oxigen.

Înainte de prima întâlnire, când încerci să repiri și nu intră nicicum aerul? Nu îndeajuns încât să îți oxigeneze creierul. Și îți pierzi mințile. Nu mai poți gândi, nu mai poți munci, nu mai poți vorbi. Nici nu mai poți să respiri, că nu ai timp de altele decât de gândul de celălalt. Și tragi, și tragi, și inspiri, și ai expira, dar nu ai ce. Și îl vezi, și te lovește în plex și în stern. Doare un pic, îți place mult.

Cânți, cânți. Dansezi, dansezi. Ai vrea să urli pe străzi, să te rotești așa, până te ridici de la pământ, atât de ușor de simți. Nimic nu te mai apasă.

Și când aștepți să vină ora opt, să îți sune la ușă. Ești gata de la șase și te învârți ca un leu în cușcă, fumezi țigară după țigară și mai sorbi din cafea, doar doar păcălești minutele, că ți se pare că ceasul merge în sens invers. Scoți bateria și o pui la loc. Ca să fii sigur că nu e stricat și că ora e cea exactă. Dar nu are cum. Pentru că ora exactă o dă el.

Deschizi și mai larg geamul. Și n-ai aer. Scoți capul pe geam. Și n-ai aer. Deschizi și ușa, să se facă un pic de curent. Și tot n-ai aer. Și cumva ești mai viu decât oricând. Așa, fără aer. Că simți. Totul. Ca atunci când urci pe munte, aerul se rarefiază, respiri tot mai greu și ajungi în vârf. Și lumea îți e la picioare. N-ai aer. Și nici nu te interesează că nu îl ai. Ai viață.

dr house

Și vine, și tremuri când deschizi ușa. Ai vrea să spui ceva, dar cum dracu` să vorbești, că nu ai aer? De abia când te ia în brațe reușești să tragi o gură puternică de aer. Din aerul lui. Că altul nu mai există. Pe el îl respiri și nu îl mai expiri. Ca atunci când sughiți. Îți ți respirația și numeri: un, doi, un, doi. Noi doi. Noi doi. Și totul se învârte și parcă ceasul începe să meargă. Dar al naibii, prea repede. Shhhhh, shhhhh, încet, nu mai ticăi. Încet, unde te-oi grăbi așa? În sfârșit am aer. Scoți iar bateriile și le arunci cât colo. Și stai acolo, cu nasul în pieptul lui, și traaaaaagi, puteeeeeernic, pe nas, să îți intre în sânge și de acolo să ți se plimbe prin inimă, creier, celule, atomi. Și nu scoți pe niciunde, că nu vrei să risipești nimic din el.

Și te pui în pat și e lângă tine, chiar nefiindu-ți pe cealaltă pernă. Te trezești și e tot acolo. Și zâmbești ca și cum lui i-ai zâmbi. Conduci și e acolo, în dreapta ta. Dai drumul la climă. Ioc aer. Bagi într-a cincea, deschizi toate geamurile, și tot n-ai aer. Doar inima o simți pompând: bum, bum, bum, bum. Și în doi timpi, în trei timpi, în mii de timpi. Te ia cu amețeală și habar nu ai pe unde ai ajuns. Te-ai pierdut pe drumul de la birou înspre casă, ăla de îl făceai cu ochii închiși. Tu nu te mai duci niciunde. Dragostea te duce pe unde vrea ea. Dar ce, tu mai știi ori ai mai vrea să știi pe unde și de ce?

Și mergi pe stradă, știi clar unde vrei să ajungi și ai niște gânduri clare despre ce și cum trebuie să faci și spre unde te îndrepți. Dintr-odată te trezești golită de orice direcție și ești plină doar de el. Și încerci să inspiri. Cu gura larg deschisă, nu pe nas, cum te învață la sală, că e prea puțin. Și oricum, chiar și așa, aerul nu mai are loc să intre pentru că tu ești plină doar de el. Și nu ai ce face. Nici nu vrei să ai ce face. Că e al naibii de bine. Ești viiiiie, viiiiiiiiiiie, cea mai viiiiiiiiiiiie. Și îți urlă ochii, și pielea, și zâmbetul și mersul, de atâta viață care îți e el. Ești într-un montagne russe și mai plătești o tură, și încă una, și încă una. Nu te mai poți opri. Ești exact acolo unde vrei să fii.

Stop cadru! Că mă ia cu vertij numai când mă gândesc.

Deci, doctore, cum spuneai că te simțeai prin sezonul șapte, când începi să te iubești cu Cuddy? Cuuuuum? Că n-aud prea bine. Ah, mai viu ca niciodată? Da, știu. Bineînțeles că știu. Mi s-a întâmplat și mie o dată, de două ori. Și abia aștept să mi se taie aeru` iar.

Share This:

O părere despre “Dr. House, nu-i, bre, chiar așa cu dragostea și oxigenu`

  1. Cu fiecare articol pe care ti-l citesc sunt tot mai sigura ca noi doua am stat mult de vorba si am ajuns sa ne citim in suflet …poate intr-o alta viata, cine stie?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>