rozmarin

Din câine crește rozmarin. Și nimic nu se vindecă

Nu am plantat în viața mea un copac ori vreo floare. Îmi doresc, de ceva timp. Plănuisem să o fac într-o grădină minunată, lângă salcâmi. Aș fi vrut să îmi plantez un cireș din care, peste ani, copiii mei să culeagă cu mâini hulpave cireșele aproape necoapte. În care să se cațere în timp ce eu mi-aș fi băut cafeaua în foișor, cu nenea Relu, pe care îl iubesc nespus, lângă mine, trebăluind și fredonând tot felul de cântece vechi, pe care doar noi doi le iubim.

Dar viața e așa ciudată. Uneori parcă e un copil răsfățat care, de ciudă că nu i-ai cumpărat ciocolată, se aruncă în prima baltă pe care o întâlnește în cale și îți spune din ochi: ”Na, poți să mă și bați, că tot cum vreau eu am făcut”.

E adevărat că lucrurile pe care ți le dorești cu adevărat se întâmplă până la urmă. Primești exact ceea ce ai cerut. Dar nu le voiai așa. Dacă am învăța să cerem, ce bine ar fi. Poate am reuși să mai fentăm suferința. Sau poate sunt eu. Că tot timpul mă grăbesc. Ba la plecări, ba la întoarceri. Uite, de exemplu, la un momentdat m-am dorit un Ford Ka. Era de la sine înțeles că l-aș fi vrut nou nouț. Dar eu am cerut un Ford Ka. Așa că am primit unul de vreo 15 ani, plin de bube. Nu-i bai. Bun e și ăla. Și apoi mi-am dorit să plantez și eu ceva. Să îmi crească acolo, sub ochi, să am și eu de ce să fiu mândră.

Și uite că a venit momentul. Voi planta, cu tata, rozmarin pe mormântul lui Arkan. Ce-i pasă vieții cum le vrem? Noi spunem, ea aude și face. Fără grijă la detalii. La câți suntem, de unde atâta timp pentru fiecare?

rozmarin

Și mă voi duce acasă. Voi sta pe peronul ăla, frântă între ceea ce las și gândul la ceea ce voi găsi. Iar pe măsură ce trec anii, din ce în ce mai puțin îmi doresc fericirea. Tânjesc la momente de răgaz. De liniște. De puritate. De clinc, clinc, clinc, apă de izvor nestăvilit printre pietre și copaci. Fără patologie, diagnostic, medicamentație și efecte secundare. Să privesc mugurii care îmi bat în fereastră și să mă bucur. Atât. Fără vreun gând zburătăcit cine știe pe unde, care să alerge dintr-o parte în alta a camerei, fără ca eu să îl pot prinde, iar de acolo să o zbughească pe fereastră și să se întoarcă în suflet, pui de noapte adâncă, plin de spaime, nevroze și temeri pe care subconștientul mi le urlă fără vreo mustrare de conștiință prin vise în care trebuie să mă ascund. Dar probabil e mai bine așa. Că stau aici, în birou, între toți necunoscuții ăștia care așa vreau să rămână, pentru că nu mai am puterea de a cunoaște ceva. E ca atunci când treci de o anumită vârstă, ești singură, ai vrea pe cineva, dar nu mai ai chef de tatonări, întâlniri, flirturi. Vrei să îl cunoști, să-l iubești și să vă luați. Și stau aici și aș urla. Aș urlaaaaa, preluuuuuuung, ca un animal rănit de moarte. Așa cum urla și Arkan de durere, în ziua aia, care, în primul rând, de pe timpan nu mi se va șterge vreodată. Măcar în somn să urlu. Dacă ai înțelege asta. Atât de ai înțelege, nu mi-ai mai urca pe suflet cu bocanci grei, de care ți-ai legat colțarii nou-nouți, ce se înfig adânc, adânc de tot, până în măduva sufletului. Știi cum doare? Ai, ai, ai.

Iar în momentele astea aș vrea să mă mângâie cineva, așa cum noi l-am mângâiat pe Arkan, și să ia decizia pentru mine, pentru că eu nu-s în stare. Să decidă și pac, gata, într-un minut să nu mă mai doară nimic.

Mint, fără voia lor, poate, cei care spun că rănile se vindecă. Nimic nu se vindecă. Doar ți se pare că ai uitat. Uite, așa cum mi s-a întâmplat mie. În urmă cu câteva zile mi-am amintit, așa, din neant, că atunci când eram mică, mama, ca să poată citi seara, punea un prosop ori un cearșaf pe lustră, ca să facă un întuneric blând în cameră. Așa-i și cu rănile. Ți se pare că nu mai știi, până într-un moment când ceva ori cineva sfredelește în carne de suflet viu, se rupe crusta și începe să gâlgâie sângele.

Sunt tot mai frântă în ultimul timp. De dor, de depărtări, de ”păduri ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi”, de moarte, de rozmarin plantat pe mormânt, de tata care stă într-un birt, mănâncă trei mici și ”Tată, chiar dacă știam că nu vii, mă uitam la clădire și erai acolo. Acum, acum… Dar tu fă ce crezi că-i mai bine pentru tine, tată”. Și cum? Cum să calci în picioare doruri de dragi, când tu îl știi cât de netrebnic și arzător e? Te zbați între ceea ce ai vrea și ceea ce e, de fapt, între iluzia pe care ai vrea-o viață și viața care nu e pe niciunde, oricât ai căuta-o prin buzunare și funduri de poșete agățate în cui, între datorie și suflet și știi ce-i drept, iar tu, a dracului să fii tu, cu felul tău, dreptul îl alegi mereu. Că așa te-au învățat de mică: ”Să stai dreaptă. Orice ar fi”. Și eu m-aș apleca, m-aș undui și mi-aș trosni spinarea. Aș frânge-o . M-aș jeluuuuuui, și-aș plânge. Așa, cu fruntea lipită de geamul tramvaiului, dorindu-mi să văd ceva, pentru că mie îmi place Calea Moșilor. Pentru că ea e ce a fost, pentru mine. Mi-o reconstruiesc în minte și-i așa frumoasă.  Dar azi nu pot. Azi nimic nu poate fi frumos, ori bun. Azi aș plânge tot ce a rămas neplâns ori prea puțin plâns în viața mea. Aș plânge și plânsul inutil.

– Nu plânge, tată. Nu mai plânge

– Nu plâng, tată. Plouă în București. Și Calea Moșilor era frumoasă, odată.

– Și acum e, tată, dacă așa vrei tu

De aș vedea ceva. Doar dacă aș vedea. Poate ar fi frumos din nou.

 

 

 

Share This:

O părere despre “Din câine crește rozmarin. Și nimic nu se vindecă

  1. e frumos din nou… vrei să vezi asta? vrei?… atunci, deschide-i! deschide-i! deschide ochii.
    pentru că decizia a fost deja luată pentru tine. tot ce trebuie tu să faci e să n-o duci la îndeplinire.
    de ce ai face-o? ca să nu mai ai nici un pretext pentru lacrimile tale nesățioase?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>