Iguana11

Despre boli și antidotul lor

”Hai! Hai în sufletul bolnav al oamenilor, și o să înțelegi”. A știu când să mă ia de mână. Pentru că ele ne aleg pe noi. Atunci când vine momentul.

Aveam cea mai mare nevoie să înțeleg. Fără nicio explicație, el, cel care îmi ceruse să eliberez dulapul din dreapta, ca să își pună pe umeraș cămășile, l-a golit și a plecat. Iar eu m-am trezit cu dulapul, casa și sufletul pustiit. Fără să înțeleg de ce. Și voiam să știu, ca să pot accepta și trece peste durere. Să o las în urmă. Altfel mi-ar fi săpat în oase, de acolo ar fi trecut prin carne și m-ar fi terminat. Agonie, frate. Ce mai! Iar eu nu mă las sfârșită de nimic. Tocmai pentru că am învățat cum se face. Înțeleg, îmi ling rănile, fac un duș și o iau la picior, prin lume, printre oameni.

Așa a venit Noaptea Iguanei la mine. Am văzut, mi-a intrat în suflet și am înțeles.

Oamenii se anesteziază. Fiecare cu ce are la îndemână. Unii, cu alcool. Alții f*t cu nesaț necunoscute. Una, încă una, și alta la rând. Fețe, trupuri, fără formă și identitate. Fără nume, număr de telefon ori adresă. Toate sunt una. Fiecare penetrare e un pumnal pe care și-l înfig singuri în suflet: ”Ia, ai vrut să simți? Poftim, îți dau eu simțire!”.

Femei care se îmbată, la propriu, cu alcool, și la figurat cu sudoarea bărbatului ce le mușcă din carne și care a doua zi va pleca, înainte ca ea să deschidă ochii, pentru i-a trasat clar sarcina asta. Nu vrea să știe de ei ori de ea, în zi. Nu vrea să mai știe despre ”dinăuntru”. 16-20 de centimetri. Nu mai mult. Că dă de suflet, și acolo e spațiu interzis.

Iguana11

Altele își pun silicoane sau au comportamente adolescentine la o vârstă tomnatică, frizând ridicolul.

Fiecare om se apără de suferință așa cum poate. Iar diferența constă doar în felul în care aleg să facă asta: bunul sau răul. De sine, bineînțeles. Dar nimeni, absolut nimeni, nu are dreptul de a-i judeca. Tu ai vrea să stai, cât sunt zilele și nopțile de lungi, să urli de durere, cu rănile supurând și sângerând, fără niciun paliativ la îndemână? Pun pariu că nu! Iar rănile alea, niciun doctor nu ți le poate vindeca. Există doctori pentru suflet, adevărat. Dar trebuie să vrei să te vindeci. Altfel, nimeni nu te poate ajuta. Nimeni!

Știu, e greu să recunoști că te doare și să ceri ajutorul. Tocmai de aceea bolnavii aleg să își scrie singuri rețetele ticsite cu iluzii. Da, toate sunt iluzii. Pentru că singura cale de vindecare e iubirea. La început a altora, și apoi de sine. Nu vedeți că toți acești oameni, care devin proprii anesteziști, sunt singuri și neiubiți? Și de multe ori nici nu își dau seama că medicamente pe care le aleg sunt, de fapt, doze letale de otravă, de care, paradoxal, se bucură. Iar asta se întâmplă pentru că se disprețuiesc și vor să se pedepsească pentru niște păcate pe care ei le consideră capitale. Poate chiar așa e. Dar nu sunt păcate, ci e unul singur: trădarea de sine. Asta au făcut. Au ales secunda în defavoarea eternității. Și-au trădat sufletul, când ar fi putut să aleagă. Au ales calea cea mai ușoară, dar greșită. Nu o spun eu. Și-o spun ei, singuri, în fiecare moment. Și uite așa s-au trezit rătăciți. Nu își mai găsesc locul în ei. Au colindat pe atâtea drumuri, care nu erau ale lor, și s-au pierdut. Se vor înapoi, dar bâjbâie, ca un copil mic care ar vrea să se ridice în picioare, dar încă nu știe cum să o facă. Și dacă tot nu se pot întoarce, măcar să se anestezieze, și să uite.

Când întâlnești un astfel de om, fă orice, dar nu îl judeca. O face el, pentru toată umanitatea. Iar dacă nu poți și nu poți, lăsă-l în plata Domnului. Nu îi face rău. Nu lovi un om care deja e la pământ. Nu îl lăsa în viața ta. Atât.

Dacă, însă, simți o fărâmă de compasiune, ia-l de mână, privește-l în ochi și ascultă-l. La început poate nu va vorbi. Poate se va ascunde în spatele unor glume, sau a cuvintelor vulgare și a furiei. Ca un animal hăituit. Nu mai știe altceva, decât să se apere. Cu atât mai mult, atunci când miroase bunătate. E și mai debusolat, pentru că nu mai știe cum să îi facă față. Cu atât mai aprig se va apăra.

Dar tu stai acolo, nemișcat. Nu e nevoie să faci niciun pas înspre el. Doar stai, așteaptă și înțelege. Lasă-l să dea afară tot răul. De abia când nu se mai zbate, spune-i că nimic pe lumea asta, în afara răutății voite, mai ales împotriva celor mai slabi decât tine (care, în părerea mea, trebuie taxată și pedepsită aprig) , nu e greșit. Că nu vrei nimic, doar să mai rămâi acolo un moment. Măcar până adoarme. Iar la trezire să te găsească tot acolo, ca să nu creadă că a fost un vis. De abia atunci va întrezări, ca prin somn, iubirea, și va începe convalescența. Mai departe, e alegerea lui. Iar eu continui să cred că natura umană e bună.

E de ajuns să salvezi un singur suflet. Pentru că, întocmai ca răul, bunătatea și iubirea se propagă. Asta nu înseamnă că o să transformi lumea întreagă. Dar vei fi schimbat o lume. A lui. E îndeajuns. Vei fi făcut un bine. Iar la câtă mizerie adunăm zi de zi în suflete, ar fi bine ca, din când în când, să o mai spălăm cu o mână de ajutor întinsă altora.

Share This:

3 păreri despre “Despre boli și antidotul lor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>