momente

Despărțirea

Ei s-au despărțit în urmă cu vreo trei săptămâni. El i-a spus: ”Vreau să ne despărțim”. De fapt, voia doar atenție. Voia o reacție din partea ei. Nu a știu să vorbească. Nu-i nimic. El nu știe, dar de acum va învăța.

Ea și-a făcut bagajele și a plecat. Nu a întrebat de ce. Nu a plâns. Nu a trântit ușa. S-a luat și a plecat. Eu bănuiesc că voia doar un motiv ca să o facă. El i l-a oferit, fără să aibă habar că nu te joci cu oamenii. Cu sufletul lor.

Ea îl iubea. Nespus. Nu e vorbă. Dar simțea că a ajuns într-un punct mort. Și nu mai e nimic de reparat. Prea multe gânduri nespuse, prea multe certuri, gelozii, vorbe rostite mult prea repede. Dar nu avea curajul să pună punct. Nu vă grăbiți să judecați. Gândiți-vă de câte ori v-ați dat seama că serviciul pe care îl aveți nu e ceea ce vă doriți. Că bărbatul sau femeia de lângă voi nu e, de fapt, cel sau cea alături de care vreți să vă petreceți restul zilelor. Că ați vrea să divorțați, dar vă era teamă, pentru că nu mai știați cum arăta viața în afara casei voastre. Frica, frica, frica. Și vouă v-a fost frică. De atâtea ori. E uman.

După câteva ore el și-a dat seama că o iubește și că despărțirea nu era nici pe departe ceea ce își dorea. Au început telefoanele, mesajele, mailurile, flori, cadouri. Nimic nu o mai putea face să se răzgândească. El suferă nespus. A slăbit, nu se mai poate concentra, regretă, se zvârcolește noaptea în pat, ar da orice, absolut orice ca să o întoarcă din drum. Binele a fost făcut. Da, da. Binele. Nu am greșit.

Citeam la un moment dat pe pagina Cristinei Nemerovschi un lucru care m-a făcut să zâmbesc și m-a ușurat. Pentru că mi s-a confirmat faptul că, de fiecare dată când o relație se termină, înseamnă că ce ne e sortit e încă acolo. Ne așteaptă ori vine înspre noi. Parafrazez: de ce să ții lângă tine un om care poate fi jumătatea unui alt om? Ei bine, asta-i iubire.

momente

În primă instanță, văzându-l cum insistă, m-am supărat. M-am gândit că ar fi mult mai bine să o lase în pace, pentru că îi face rău. Apoi mi-am dat seama că greșeam. Nu ai cum. Când iubești, dormi pe preș, implori iertare, în genunchi, pupi vârf de picior, genunchi și mâini, faci șantaj emoțional, juri și promiți, dormi în mașină, în fața blocului, doar să o vezi dimineața, când pleacă înspre birou. Privești lung după ea, îți spui că e cea mai frumoasă femeie din lume și dorul îți rupe sufletul. Speri, lupți până când nu mai ai puteri sau pur și simplu realizezi că până aici a fost. Ai ajuns la limită. E clar că nimic nu mai poate fi salvat.

Și atunci te afunzi. În alți oameni, cărți, filme, băutură, toate cu scop terapeutic, oricât de nociv ar fi. Pentru că nimic nu-i mai puternic pe lumea asta decât durerea-n suflet. E ca atunci când te doare măseaua, ai gastrită, dar musai să iei un antiinflamator pentru că altfel o iei razna. Alegi răul cel mai mic.

Ea merge mai departe, pe drumul ei. Muncește, încearcă să îl uite, iese în oraș, merge la sală, plânge pe umărul prietenilor, dar nu dă înapoi. Ea știe: oricât de tare doare acum, pe termen lung a fost cea mai bună decizie. Mai bine câteva luni de suferință atroce, decât o viață de singurătate în doi, plină de compromisuri, certuri și gelozii neîntemeiate.

El nu știe acum, dar va realiza peste ceva timp că a spus exact ceea ce sufletul, în esența lui, simțea de ceva timp: că amândoi trebuie să meargă mai departe, pe căi diferite. Focurile sunt bune. E bine să arzi. Înăuntru. Dar au mereu nevoie de pământ ori apă care să le molcomească arderea. Altfel distrug totul în calea lor. Inclusiv propria cale. Iar când două focuri se întâlnesc, până la urmă, întreaga lume devine aridă și miroase a carne și păduri arse. Ceea ce e neplăcut. Pentru ochi, nas și suflet.

Am învățat asta pe pielea mea. Iar arsurile sunt iremediabile. O trece durerea, dar rămân cicatrici. Aveam vreo 13 ani când am tras primele fumuri dintr-o țigară, mi-a căzut jar pe degetul mic de la mâna stângă, iar cicatricea e și acum acolo. E pe viață. Așa sunt toate. Doar că la un moment dat le privești și zâmbești. Îți amintești ce a fost frumos. Dar pentru asta e nevoie să treacă timp. Important e să îl lăsăm să își facă treabă, fără să ne opunem cu toate forțele.

Și soarele răsare. Mereu. Oricât de lungă ne-ar părea noaptea și oricât de clișeistic sună. E un fapt. Iar salvarea poate veni de unde nici nu te aștepți: un copac înflorit, un colț de iarbă sau unul de cer senin, un prieten, o cartea, un film, o melodie.  În acel moment intensitatea durerii scade. Și îți dai seama că asta e tot ce ai de făcut: să te bucuri pe bucățele. Să nu lași să îți scape vreun moment în care ai putea să zâmbești.

Pentru că din asta-i făcută viața: din momente. Care trec. Toate. De la noi.

 

 

Share This:

3 păreri despre “Despărțirea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>