12038461_535451289946283_4497587246993521763_n

Dar tu, tu când ai de gând să trăiești?

Câți au trecut? 10, 15, 20? Șapte sau șaptezeci? Cine le mai ține socoteala între atâtea datorii, facturi, termene limită, copii de crescut și apoi trimis la școli pe aici sau în ale străinătățuri?

Da, peste toate ai trecut. Dar prețul… ce mare a fost. Toate visurile tale, cu tot cu aripi și suflet. Totul s-a frânt în tine. Și de acum, la ce bun să te mai gândești? Oricum a trecut pe lângă tine toată viața. Te-ai mai mințit pe ici, pe colo. Câte un concert, o carte, niște vitrine și poate o pereche de pantofi. Frumoși, ce-i drept. Dar în primul rând comozi. Să poți alerga de colo colo, ca să le rezolvi pe toate. Puțin și rar. Atât de rar, de nici nu îți mai amințești.

Mereu mâine, săptămâna viitoare, când o fi gata casa, când s-or face mari copiii și s-or așeza la casa lor. Casa aia, pe care tu nu ai putut să le-o dai, și te doare. Direct în suflet te doare. Și muncești. Mai mult. Tot mai mult. Să strângi ban pe ban, măcar de o mașină, acolo, sau jumătate din rata lunară pentru casa lor. Un frigider, jumătate de săptămână de concediu, plase cu mâncare. Orice. Doar să le dai.

Ai albit, ai mai pus niște kilograme. Lasă, că oi avea timp și pentru tine, într-o zi. Nu acum. Că acum e timpul lor și niciodată nu-i îndeajuns. Așa că mai bine le dai din al tău. Să aibă ei mai mult. Că-s la început. Au mai mare nevoie.

Și ți s-a ascuns sufletul adânc, în tine. S-a chircit, odată cu umerii pe care îi ții tot mai aplecați, ca să poți duce tot ce-i de dus. Și ochii ăia stinși de atâta viață netrăită. Atâtea visuri pe care le-ai călcat în picioare, cu furie, ca să te pedepsești că ai îndrăznit să le vrei, într-o zi, demult.

Casă, familie, plase, facturi. Dacă ai putea să te lași de fumat. Că iei de la gura copiilor. Și ce dacă-s căsătoriți de acum? Ce bine le-ar mai prinde un leu în plus, chiar dacă acum au salariul lor. Și încerci să îți speli vina spunându-ți că atâta bucurie mai ai și tu: țigările, ori vopseaua aia de 12 lei o dată la două luni, ca să acoperi vina anilor ce au trecut și tu nu ai fost în stare să faci prea multe. Te doare. Crezi că eu nu știu cât te doare?

12038461_535451289946283_4497587246993521763_n

Însă, știi? Așa cum pe tine te lovește în moalele sufletului durerea mea, tot așa pe mine mă îngreunează a ta. Aș plânge, aș urla, te-aș ruga să fii fericită. La ce bun? Tu nu mai știi altceva decât suferința și vina. Știu. Și cu răul te obișnuiești, ca și cu binele.

Gata! Oprește-te! Ai făcut mai mult decât trebuia. Le-ai dat viață și le-ai arătat calea. I-ai învățat binele și cum să meargă drepți. Cum să se ridice atunci când viața vine peste ei ca un tăvălug. Crezi că puțin e ca ei să știe că orice greu i-ar lovi, pot veni mereu acasă unde tu, cu o singură atingere ori îmbrățișare, alungi răul, iar ei se simt din nou în siguranță și iubiți? Puțin e toată iubirea lumii? Aia deplin vindecătoare, care spală sufletul de orice temere?

Dă-o naibii de casă! Le-ai dat un ”acasă”, la care să se întoarcă mereu. Și când tu nu oi mai fi. Că în suflet le e. Acasă, unde le faci găluște cu prune, și cozonaci, și ciorbă de fasole verde, și ouă roșii, și clătite, și pâine caldă.

Lângă tine au învățat ce înseamnă cumințenia și căldura familiei, în ajun de Paște, când vopsiți ouă, ascultați muzică, închinați vin roșu și casa miroase a curățenie și friptură de miel.

Tu i-ai învățat să cânte și să râdă când e mai greu. Tot tu i-ai învățat că orice om pe lumea asta are lumina lui, pe care o poți vedea atunci când îl privești cu sufletul.Tu le-ai spus mereu că, oricât de greu ar fi, să nu se lase pradă disperării, pentru că nu știi niciodată ce îți aduce ziua de mâine: ”O luptă-i viața/Deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor”. Puțin e că i-ai învățat să înfrunte răul cu credință și iubire de viață?

Pentru ce te învinvoțești? Pentru ce îți faci atâta rău? Nimic nu ai greșit. Ai făcut și tu ce credeai că e mai bine. Aveai un infinit de căi în fața ta. Și ai ales-o pe aceea care credeai că e mai bună. Pentru ei. Niciodată pentru tine. Da, ăsta îți e singurul păcat. Nu ți-ai ales bunul tău, ci al celor pe care i-ai iubit. Și atunci, păcat să fie? Că ți-ai iubit familia mai presus de tine? Nu așa e învățătura? Să îi iubești mai mult decât pe tine însăți?

Hai, ia-te și du-te. Nu de tot. Nu mult. Știu că toți depind de tine și nu te lasă sufletul. Doar un moment. Cât să închizi ochii și să îți amintești cântecele și visurile ălea pe care credeai că le-ai uitat. Vezi? Vezi că mai știi cum se face?

 

Share This:

2 păreri despre “Dar tu, tu când ai de gând să trăiești?

  1. Da , e trist cand privesti din acest unghi. Insa mamele se hrănesc din grija ptr copii ei, se simt utile si iubite nesfârsit.Asa este visurile se pierd, dar daca esti un om echilibrat înveti sa le ai alături de copil si nu numai pentru el, ci dimpotrivă. Copii ne ajută să retraim copilăria si tot ce înseamnă vis, fara ei am fi goi si poate incapabili sa ne ducem la bun sfarsit nici macar jumatate din visurile pe care le-am avut….Asta asa din punctul de vedere al unei mame….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>