bucurie

Dă-i cu bucuria. Că nu-i păcat

Deunăzi ne-am adunat toate gâștele din echipa noastră, așa, în cl(o)acă, în mijlocul biroului și am început să povestim. Gagagagagagagagagagagaga. Stați. Nu fără esență. Niciodată. Însă găgăiam așa de tare și toate deodată, încât Horea, la un moment dat, a dispărut. Nu știu dacă s-a dus să vomite sau să fumeze o țigară, întru calmarea nervilor. Clar e că atunci când s-a întors, și ne-a găsit tot acolo, găgăind, a exclamat, deloc admirativ: ”Ai de pula mea!”.

Și povestind și găgăind, am ajuns noi la lecturile copilăriei. Ne-am dat seama că toate am crescut într-o educație plină de tristețe, frică, sentimentul vinei, etc. El Zorab, Gândăcelul, Love story, Invitație la vals, Capra cu trei iezi, Fetița cu chibriturile. Mai spun? Cred că ajunge. Am crescut cu ”eu te-am făcut, eu te omor”. Sau ”știi câte sacrificii am făcut eu?” sau ”dacă iei notă mică, nu știu ce îți fac”.Și vină, multă vină, frustrare, povești triste, cu moarte și abandon, și sacrificii. Și am învățat să funcționăm prin comparație: ”El de ce a putut și tu nu? ” Și uite așa am ajuns niște adulți care au impresia că suferința e o virtute. Că vina e a noastră. Chiar dacă motive nu sunt, noi musai să fim vinovați de ceva. Greșit! E inoculată. Tocmai de aceea, când devenim adulți alterați, tot ceea ce facem ori gândim ori simțim, tinde spre lumea aia a copilăriei, a bucuriei ingenue și a încrederii. Simțim, instinctiv, că acolo-i salvarea și adevărul vieții.

Eu însămi, până de curând, aveam impresia că stările de suferință atroce, melancolia împinsă la extrem, tristețile nesfârșite sunt poetice, profunde, pline de sens și rost. Nimic mai greșit. Viața nu e tristă ori fericită. Viața este. Punct. Da, nu poți trăi într-o fericire perpetuă. Doar dacă ești idiot. Oamenii care gândesc câtuși de puțin își vor da seama că pe lume există nedreptăți, vor avea dileme, zbateri, întrebări nu tocmai comode. Ideea e să nu rămâi prea mult acolo. Pentru că răspunsurile sunt tocmai în viață. Iar tot stând în tine și în suferința ta, care duce, inevitabil, spre izolare și concentrarea atenției asupra propriei persoane, pierzi însăși viața. Trece pe lângă tine. Iar asta e trist. Nespus de trist. Pentru tine, care, în cazul ăsta, ești un zombălău.

bucurie

Așa am ajuns la concluzia că nu mai vreau să sufăr. Nu mai mult decât e necesar și nu fără să am motive bine întemeiate. Și tot gândindu-mă, mi-am dat seama că sunt foarte puține. Iar ele îi privesc doar pe cei pe care îi iubesc și pe mine însămi. Da, mă poate întrista să văd o floare aruncată pe asfalt. Sau pot plânge la o piesă de teatru ori un film, ori o carte. Dar o fac cu o anumită detașare. Om sunt. Mă emoționez. Însă nu despre mine e vorba acolo. Așa că ies din moment după ce am consumat starea.

Vă spun cu mâna pe inimă că mi-a ajuns până peste cap să plâng, să mă jeluiesc, să mă gândesc că, poate, viața nu are un rost. Ați văzut vreun leopard, căruia din colțul gurii îi iese o bucățică de coadă de iepure, dar el se gândește, byronian: ”Mda. Și totuși se moare în viața asta”? Și scuipă iepurele, pentru că, oricum, totul e inutil, din moment ce se moare. Apoi declară, eminescian: ”Totuși este trist în lume”. Și mai apoi se întinde pe iarbă, resemnat, mioritic.

Tocmai de aceea, când vin peste mine tristețile, nu le alung. Nu le evit. Le privesc și apoi îmi pun o melodie veselă. Că nu-i grav. Și dacă nu-i grav, de ce să mă comport ca și cum ar fi? Și merg după instinct. E și o carte cu titlul ăsta. A scris-o una, Ioana Duda. Ce înseamnă asta? Că nu mai gândesc. Mă gândesc, dar nu gândesc. Simt să merg desculță prin oraș? O fac. Simt că nu vreau să vorbesc? Nu vorbesc. Nu am chef să fac patul? Nu îl fac. Doar ceea ce simt. Orice spun, gândesc ori simt ceilalți văzându-mă, e despre ei. Niciodată despre mine. Așa că-i strict problema lor. Proiecție, remember?

Și mă mai  gândesc că, în tot universul ăsta, io-s o fărâmă miiiiiică, mică. Orice mi s-ar întâmpla, Universul continuă să existe, anotimpurile trec și vin, se nasc alți copii, frunzele copacilor la fel o să fremete când va bate vântul. Și înțelegând toate astea, nu mai am cum să mă iau prea în serios. Și dacă nu mă iau prea în serios, râd mai mult. Mai ales de mine. Dar întotdeauna cu drag. Și să mor de nu-i mai bine să râzi decât să plângi!

Nu mă mai gândesc care-i rostul. De o fi, îl voi afla. De nu, voi afla și asta. Între timp, vreau să trăiesc. Să mă bucur când gătesc, că am ce să gătesc, să le mulțumesc florilor, tablourilor, cărților mele că au ales să intre în viața mea. Să râd mult, uneori prostește. Și să iubesc. Să fiu naivă și credulă. Să mă mir că a crescut o plantă în mijlocul asfaltului. Să mă uit la nori și să îi asemăn cu animale. Să colorez. Să mă uit la desene animate și filme cu final fericit (apropo de asta, aseară am văzut o minunăție de film: Cronicile casterilor – a 16 a lună). Iar când am impresia că nu știu ce să fac, mă uit la natură și copiii prea mici ca să fie alterați. Pentru că acolo stă tot echilibrul și viața în cea mai pură formă. Și îmi amintesc.

Ah, și să nu uitați veci: tot ce aveți nevoie, vine la voi. Nu când vreți, ci când sunteți pregătiți să primiți.

 

 

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>