vise

Cum era?

Îmi vine să fug. Să îmi las catrafusele și să fug. În pula mea, stau în genunchi și frec și vreau să fug. Și plâng pentru că îmi place să stau în genunchi și să frec. De atâtea ori am cerșit iubire, încât mi-a devenit dragă postura asta. De atâtea ori m-am pus în genunchi și am implorat să rămână, să îmi mai dea o șansă, să nu plece, mi-am cerut iertare pentru ceea ce el credea că am făcut, am pupat mâini care se mișcau nervoase arătându-mi clar ușa. Și nu am implorat pentru că iubeam. Noooo. Din orgoliu. Atât. Nu puteam suporta să pierd. Și după ce aveam, fugeam. Pentru că nu era ceea ce voiam, de fapt.

Am fost o cerșetoare de iubire ”Ți-am spus de atâtea ori să îți păstrezi demnitatea”. Și eu mă întrebam ce e aia? Cum să o păstrez dacă nu o am,  dacă nu am habar ce e?Are ochi? Mâini? Picioare? Vrea mâncare? Te doare? E frig? fierbinte? O simți în stomac? Dacă nu o simt în stomac, nu este. Că eu acolo simt.

Și frec și știu că frec degeaba. Dar n-am ce face. Că aș fugi. Doar sunt campionă la fugitul din relații și la cerșitul de iubire. Însă de data asta nu. Nu vreau să o fac. Ar fi păcat de bunătate de iubire. Dar eu scriu și visam o casă cu verandă pe malul mării și o mașină de scris pe care nu aș fi folosit-o niciodată, pentru că tot la calculator aș scrie. Și îmi e ciudă că am uitat cum miroase marea și dacă voiam măslini și smochini, sau măslini și leandru. Și atunci îmi amintesc că nu există fericire pe termen lung. Și nici nu există relații perfecte. El suferă pentru că de când a apărut copilul totul s-a schimbat. Și ea suferă pentru că el nu mai poate suporta situația uneori și ar vrea să plece. Și ar vrea și ea să plece. Pentru că nu există femeie dedicată familiei și casei sale care să nu vrea să plece uneori. Cel puțin nu în familia mea.

Dacă m-ar vedea tata, ar strânge maxilarul și m-ar privi dojenitor: ”Așa, măi tată? Tu ești prințesa mea!”. Nu, tată. Nu-s nicio prințesă. Sunt o femeie îndrăgostită până peste cap, care știe cât de nenorocită e singurătatea pe termen lung și nu o mai vrea. Și îți jur că nicio prințesă nu stă în pantaloni negri, mulați, în genunchi și freacă gresie, cu bluză de trening cu două numere mai mari, plină de vopsea, cu părul prins neglijent în vârful capului, ascultă Pierre Bachelet și poartă mănuși menajere și încearcă să își amintească ce copaci voia în grădina casei. Prințesele poartă rochii în culori pastelate și tocuri de cinci, maxim șapte. Îi am și eu. Pierduți prin toți sacii ăia din mijlocul camerei. O să îi mai vreau? Vreau să îi mai vreau. Și vreau să plec la cumpărături. Să îmi iau toate carțile la care visez și rochii frumoase, văratece, să păcălesc iarna și pantofi cu toc de zece și cinșpe și parfumuri grele, cu iz de mosc. Dar io nu-s prințesă, tată. Sunt o femeie. Anonimă și fără poezie în buricul degetelor.

vise

Și să fiu a dracului! M-am săturat să îmi placă să car. Iar car. Dulapuri, mese, scaune, găleți. Dintr-o parte în alta. Curăț degeaba. Am tras masa înapoi și unde era curat lună trebuie să spăl din nou. Nu se termină niciodată? O fi adevărat că ni se întâmplă ceea ce, de fapt, dorim cu adevărat în adâncul sufletului?

Stau în genunchi și mă întreb ce îmi doresc cu adevărat: să curăț sau casa de pe malul mării. Și nu știu care-i adevărul. Știu doar că de data asta nu vreau să fug. Mă gândesc că singurele examene de care îmi amintesc sunt cele pentru care am învățat cel mai mult. Zile întregi. Până îmi exploda capul și aveam senzația că nu mai pot. Și luam Codamin și beam cafea și mai puteam. Forțat. Pentru că aia era datoria mea. Așa era corect. Era ceea ce trebuia să fac. De abia apoi am învățat că atunci când nu mai poți spui pas, te întinzi în pat, chiar dacă nu ai schimbat lenjeria și știi că ar trebui să o faci, pentru că a trecut mai bine de o săptămână, să îți refaci forțele și de abia apoi să o iei de la capăt.

Și frec și plâng și ai dracului hormoni. Ei sunt de vină. Da, da. Asta e, de fapt. Aveam nevoie de alți vinovați, în momentul ăsta. Nu-i așa, dar acum am nevoie să fie hormonii cei vinovați. Pentru că eu nu vreau să fug. Vreau, nu vreau, vreau, nu vreau. Câte petale ar trebui să aibă margaretele ca să iasă ”nu vreau”? Nu pot. Nu am dreptul  să fug din singura iubire pe care am dorit-o vreodată. Și ce-i mai greu? Singurătatea sau visurile care încep să se estompeze? Niciuna. E greu când începi să obosești și dispare credința. Când ești asa de obosit încât îți vine peste mână și să mai speri că se va termina odată și odată. Și n-am soluție. La asta n-am soluție pentru că nu știu cum să nu obosesc.

Mă doare de îmi vine să mă chircesc. Asta ar trebui să fac. Să mă întind și să mă chircesc. Să mă leagăn și să îmi cânt până voi adormi și îmi va trece. Dar eu niciodată nu am lăsat lucrurile pe jumătate făcute. Oricât de tare m-ar durea. Codamin nu mai iau de mult. Că nu mai vreau să repet greșelile ei. Să știu că mor de durere și nu mai bag în mine pastilele ălea. EU iau Nurofen. Forte. Din ăla transparent.

Poate așa e în orice relație. Sunt momente în care îți e așa de greu, mâinile îți sunt deja rănite, dar nu poți renunța. Și atunci, ca să îți mai dai putere, te uiți înapoi și vezi cât de frumoase și curate sunt toate câte le-ați făcut până atunci. Că, totuși, a meritat efortul. Și atunci mă așez, îmi fac ness cu lapte, dau jos mănușile de menaj, icnesc puțin a durere, îmi aprind o țigară și nu mai fac nimic. Doar privesc la ceea ce am lăsat în urmă. Și e bine. Și frumos. Strălucește totul: ”Ochii te sperie, mâinile te salvează”. Ea mereu are dreptate. Iar dacă ea nu a plecat când ar fi vrut și poate chiar ar fi trebuit să plece, pentru că așa ar fi fost drept față de ea însăși, nu o voi face nici eu. Că uite, acum nu regretă. Știe că a luat, până la urmă cea mai bună decizie. Nu ar fi putut trăi cu tot ceea ce a rămas în urmă, fără ea.

Lasă că vine primăvara. Și înfloresc copacii. Mi-e dor de magnolia mea. Va veni primăvara și îmi va fi și mai dor. Dar îmi găsesc alta. Sau poate vreun cireș ori vreun tei. Că îmi plac la fel de mult. Iar ceea ce e deja în noi nu poate dispărea. Ba mai mult, magnolia mea e mereu înflorită, în sufletul meu. Reneg orice altă ipostază în care am văzut-o de atâtea ori. E mereu încărcată de florile ălea mari, rozalii, gingașe, tăcute. Și le alung din minte. Ele nu au ce să caute lângă Triumf, detergent de podele și cârpe murdare.

Nu mai frec. Amestec în mazăre. Miroase a magnolie înflorită (magnolia miroase? în mine, da) și îmi teamă. Că voi uita de mine, de casa cu verandă pe malul mării, de serile cu vin și picioare pe măsuța de cafea și toți sacii cu cărți pe care aș vrea să le citesc, dar nu mai am starea necesară. Și dacă pierd toate astea, am pierdut. Pentru că eu sunt singura constantă a vieții mele. Mazărea e nemaipomenită. Felicitări! Ești o gospodină nemaipomenită. De parcă ar conta!

Mi-e teamă și te iubesc. Iar asta contează. Nu. Mint. Voi lupta ca asta să fie tot ce contează!

 

Share This:

5 păreri despre “Cum era?

    1. Așa i-as spune oricărei ei, care nu are conștiința propriei valori, si ar face orice să fie cu acel el. Dacă nu o merita acel el, îi spun eu pentru ea…”AFARA CANALIE!” Iar ei, i-as spune: „Draga mea, cel care te pune să faci sacrificii pentru el, și să renunți la propriul sine, nu te merită. Trezirea!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>