adevar

Cum e cu adevărul ăsta?

Mi-am luat ghete. Neîmblănite. Din ălea ieftine, cu 113 lei. Nu-s din piele. Le-am luat pentru că mi-au plăcut, e deja urât afară, miroseam frigul în ziua aia și mă temeam să deschid prea tare nările nu care cumva să intre în mine. Că a zis doctorița clar: ”ai grijă. fără emoții puternice”. A zis așa, fără majusculă, că ea vorbește blând. Eu nu știu și nu vreau fără emoții puternice, că ce doamne iartă-mă-s moartă? Așa că aleg răul cel mai mare, întotdeauna. Că ăla mic e sigur și mie nu-mi place ce-i sigur. Emoții puternice+frig=imitațiedeporțelancaresespargeușor.

Așa că țin nările strânse și respir puțin, încet. Parcă aș vrea să mor toamna, că-i frig și norii-s aproape, uite aproape că au căzut peste blocuri, și nu știu dacă s-a întunecat de la blocuri sau de la nori. Sunt la fel de gri. Am spus parcă? Am greșit. Și să reînvii când o da bobocul. Uite, asta ar fi o soluție. Fără rău mic ori rău mare. Nu ar mai trebui să aleg. Dar, cum a zis mama cu ceva ani în urmă, viața-i 90% căcat. Iar eu nu am fost niciodată bună la matematică, nu am cum să calculez proporțiile în așa fel încât să pot alege ce nu-i căcat.

Și mă doare capul. Tare. De la frig și de gânduri. Se învârt prin mine și încerc să le prind unul câte unul. Și guiță și tot nu mă fac vegetariană. Ei  știau unde să lovească. Și tot urla porcul de mă treceau fiorii. Îi imploram în gând să se oprească. Dar acum îi înțeleg. La fel fac și eu cu gândurile mele. Că trebuie să mă hrănesc. Dar mâna mea-i nesigură. Că-s la început. Îmi gâlgâie sângele din gânduri și eu bag mai adânc cuțitul. Îl țin strâns în mână și fac cercuri, cercuri, tot mai mari, mai mari. Ca să ajung la măruntaie. Să văd ce e acolo. Să știu. Mă las de scris. Mă sufoc. Respir pe gură.

De asta mi-am luat ghete. Și pentru că eu nu citesc Osho și nu cred în dezvoltare personală, care știm cu toții, are de-a face cu sufletul. Iar eu nu sunt în stare să îmi dezvolt nici trupul, decât în diametru, care, la fel de bine știm cu toții, e un exercițiu mult mai facil. Și ce dracu` să fac eu cu fericirea, pacea ori liniștea veșnică în viața asta? Cum aș mai scrie? Iar dacă nu citesc Osho, pot să îmi iau ghete și să mă bucur. Osho, ești un mincinos. Chiar m-am bucurat, pentru un moment. Am uitat că-i frig, așa de tare m-am bucurat. Poate frumusețea chiar ne poate salva. Poate să fie gheată, umbrelă, gleznă dezgolită de femeie sau poezie. Ce contează atâta timp cât nu mai simți că-i frig?

adevar

Și, Osho, tot mincinos ești pentru că, dacă aș avea bani acum, mi-aș băga ghetele în rucsac și aș pleca la mare ori Ocean, unde-i cald. Acolo aș putea respira în voie. Nu ar mai trebui să aleg nimic. Și chiar în momentul ăsta în care scriu, merg pe stradă, merg și scriu, mă uit la ghete și mă cuprinde o tristețe de aș plânge, dacă nu aș fi învățat să îmi înghit lacrimile.  E ca atunci când A m-a întrebat că de ce e lumea așa de rea? De ce nu se poate bucura și atât? Ea își luase căciula cu ren pentru că avea nevoie de un motiv să râdă. Se împlineau ani de la moartea mamei ei, iar javra aia brunetă, grasă, frustată și proastă îi spusese că mereu se îmbracă așa ca să atragă atenția, dar e penibilă. Durere și furie. Asta am simțit. Că nu fusesem acolo exact în momentul ăla. După aia nu a mai fost la fel. Pe A. o duruse deja și eu nu fusesem acolo să o apăr.

Asta simt și acum: durere și furie. Pentru că cealaltă A. citește Osho și crede în dezvoltare personală și m-a chemat la un curs de Yoga: ”nu vin”. Mă uit la vârful ghetelor, că de-asta le-am luat, că nu-s nici bombate, nici ascuțite, și mă întreb cum e mai bine: să spui o minciună, dacă în felul ăsta îi poți apăra pe cei dragi sau să spui adevărul și toată lumea suferă? Adevărul sau iubirea? Dar cică iubire fără adevăr nu se poate. Și uite că mama lui L a murit după doi ani, fără să știe că are cancer. A dus el singur, crucea. A murit liniștită. Și a trăit fără să fie speriată că are cancer. Dar L? L a trăit în spaimă doi ani. Și sărăcie cruntă. Singur. Eu nu-s așa de puternică. Eu i-aș spune mamei că are cancer, aș plânge și aș întreba-o ce facem. Io-s lașă. Nu aș fi în stare să mă chinuiesc doar eu. Aș împărți durerea. Aș pasa-o. Ioana lașaaaa, Ioana lașaaaa.

Că uite, nu citesc Osho și nu merg la yoga. Chiar dacă știu ce fericită ar fi să mergem sâmbătă la Starbucks și să bem cafea proastă, atât pot să fac și eu, și să povestim despre carte sau cum nu am reușit să medităm, dar sigur acolo e secretul fericirii. Dar și așa eu nu i-aș spune că nu cred în fericire. Nu, nu pentru a o apăra. Ci pentru că mai am o umbră de îndoială, pentru că habar nu am ce-i cu fericirea asta. E gheată, sau țigară, sau piele, sau eu îngropată în nisip și A râzând în hohote de și marea se zguduia și făcea valuri mari, mari, care ne furau sutienele și chiloții și ne intrau în gură ca să nu mai facem atâta gălăgie, că ea trebuie să se zbată liniștită în țărm și să remodeleze pământul?

E luni și mă îmbăt. Mă uit la ghete. Cum am putut să mă bucur? Poate are dreptate Osho. Citesc Bukowski.

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>