confesiune

Confesiune isterico-amoroasă

Să nu urăsc. Să nu urăsc. Doamne ferește!!! Să nu urăsc!

Cum, cum poți fi atât de bună?

Ce fraier ești. Normal. Îmi e bine dacă-s bună. Nu ești tu. Eu. Eu. Eu. Mereu eu. Mi-e mai ușor, mai bine, să îi înțeleg decât să îi urăsc. Cred că aș putea. Iar în momentele de ipocrizie profundă îmi spun: ”Cum să urăsc un om pentru că a ales la un moment dat ce credea că e bine pentru el?”.

Poate te-am mințit. Nu știu…. nu știu dacă pot urî. Poate pur și simplu stau la distanță. Nu poți urî un om pe care nu îl iubești. Nici măcar pe el, când am văzut pozele. M-a înțepat un pic inima și mi-am pierdut aerul vreo două-trei secunde. Apoi, cu egoismul care mă caracterizează, am făcut ceva pași în spate, am tras aer în piept și mi-am spus: ”ei, trebuia și el să fută ceva. Știa că o să văd și voia să mă facă geloasă. Doar l-am rănit”. Și m-am prefăcut că am înțeles. Când, de fapt, nu îmi mai păsa de ceva timp. Și, puf!, ca prin minune nu am mai simțit nici măcar furie. Ce bine m-am dresat. De atâtea ori mi-am repetat că omul nu-i o posesie, încât am ajuns să acționez din instinct emoțional pavlovian. Un pic de tristețe. Din aia dulce. Ca atunci când te dai cu ultima picătură din parfumul preferat și știi că nu mai ai bani luna asta să îți cumperi altă sticlă.

E atât de noapte. Și tocmai ce a plecat ori a venit un tren în gară. L-am auzit de la distanță. Tot ce-i la distanță mă liniștește. De aia sunt așa agitată. Te-am chemat. Și vei veni. Ți-am spus că vreau să mă îndrăgostesc de tine. Ca să nu mai pot da înapoi. Ei, nu. Aș putea să îți spun să nu mai vii. Dar am mers io noaptea, prin zăpadă, prin pădure, câțiva kilometri buni. Și am conviețuit cu teama. Rezist și acum. Mai ales acum.  Și atunci mă gândesc că poate nu-s eu. Poate ceilalți nu mă lasă să le spun că îi iubesc. Să nu îți fie teamă de mine. Nu ți-aș face rău. Sunt maestra masochismului. Orice ar fi.

Nu mă interesează de unde vii ori te întorci, ori pleci. Vreau doar să mă lași să te iubesc. Am spus cândva că nu timpul, iubirea vindecă. Vezi, vezi cât sunt de nenorocită? De parcă te-aș putea vindeca de ceva. Nu vreau să vreau asta. Nu cu tine. E o bunătate și o blândețe în tine pe care vreau să le cunosc. Să le mângâi. Să le sărut și îmbrățișez. Să le sărut pe crește. Și să mă dau lor. Toată. Dezarmată. Știi cum? Exact ca atunci când tu mi-ai spus că ai ales să mă iubești. Atât de dezarmată.

confesiune

Dar te rog un lucru. Unul singur. Nu-mi spune că-s minunată. Nu și tu. Te rog! Te implor! Altfel încep să urlu. Și sparg. Și mă dau cu capul de pereți în timp ce urlu. Sunt fundamental greșită. Te rog să înțelegi. Pentru că doar atunci voi ști că mă iubești. Și ne vom părăsi. Știu. Așa suntem noi, lupii ăștia singuratici, greșiți din facere. Sau făcuți din greșeală. Nu înțelegem niciodată că solitudinea și singurătatea sunt două stări diferite. Credem că nu merităm nimic bun, așa cum a spus el, el care mă lasă să îi spun că-l iubesc, tocmai pentru că nu ne vrem, în străfundurile ființei noastre, credem că nimeni nu ne poate iubi așa cum suntem. Așa mi-a spus. Dacă ai putea să înțelegi că eu nu te-aș putea iubi altfel decât așa, cu creierii bombardați, zdrențe, frânt, fundamental vinovat, nu ne-am pierde. Vreau să sper. Vreau. Chiar dacă știu deja. Și rahatul ăsta de suflet nu m-a înșelat niciodată. Să mă ierți, suflete, dar uneori ești un căcat. Un netrebnic. Știi, mai există minciuni întru binele posesorului. Nu știi.

Și sunt o iporită nenorocită. Ți-am spus că nu vreau nimic, că nu am așteptări. Mint. Mint cu nerușinare. Poate de aia nu te merit. Ți-am spus să vii și că vreau să te iubesc. Vreau. Vreau. Vreau. Nu mă mai satur!!! Mereu vreau. Cum pula mea să te mint în halul ăsta? Cuuuuuuuuum? Aș vrea să nu o fi făcut. Aș vrea. Dar dacă ar fi să dau timpul înapoi, la fel aș face. Pentru că nu știu altfel. Îmi doresc să te iubesc și atât. Și nu pot, în pula mea. Nu pooooooooooot. Pentru că te și vreau. Vreau. Nu mai vreau să vreau. Pentru tine nu mai vreau să vreau. Vreau doar să mă bucur că exiști și ne-am cunoscut. Nu știu dacă voi putea vreodată. Și poate textul ăsta te va pune în gardă și te va alunga. Pentru că, cel mai probabil, așa mă pedepsesc pentru că nu am putut să te iubesc pur și simplu. Nu te merit. Și pentru că nu te merit, trebuie să sufăr. Și viceversa. Cercul e închis și nu am cale de scăpare.

Cât aș vrea să nu fie așa. Să simt că merit. Că merit să mă iubești. Nu știu cum. Nu știu. Nu știu. Nu mai știu nimic. Hahahahahahahahahahahahahahahaha. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah. Sunt o femeie isterică. Vezi? Vezi? Isterică!!! Niciun bărbat nu vrea așa ceva. Nu poți să mă iubești. Iar mint. Mint. Ca să îmi fie mai ușor apoi, când mă vei părăsi.

Am cumpărat flori proaspete. Vezi? Tot e bine. Nu vei vedea când se vor ofili.

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Share This:

O părere despre “Confesiune isterico-amoroasă

  1. Nu și nu! Eu nu cred că e vorba de a nu putea iubi pe cineva, și-atunci riști explicația că nu îl meriți! Nu și nu! Lucrurile stau cu totul invers. N-ar fi exclus ca tipul să fie „un artist” în intimitate, ceea ce riscă să-ți creeze o oarecare independență de el, ca de o țigară bună, cu vreo picătură de drog prin ea, sau de vreo muzică cu cine știe ce mesaj subliminal. Există oameni ieșiți din comun, iar tu ești incontestabil unul din ei (uneori, se spune și despre mine, dar nu iau în serios). care își găsesc foarte greu perechea. Ca și cum unul e un alter ego al celuilalt. Mie mi s-a întâmplat asta de două ori. Cu cel de-al doilea am fost măritată 12 ani, un cuplu perfect, dar mi l-a răpit porcăria de boală din care zice-se că am ieșit și eu acum. Mi-a pătruns în viață prin efracție un om din epoca în care de-abia dacă ieșisem din adolescență. Am fost măritată cu el tp. de 9 luni, după care a luat de la mine un șut în cur monumental, Când a reapărut, acum vreo trei ani jumate, de-abia începeam să mă refac după pierderea soțului meu din Israel (fost actor, în România, aici excelentul poet Felix Caroly), astfel încât nemernicul din trecut m-a prins cu garda coborâtă. Are o individă cretină, plină de bani, care-l târâie de vreo 8-9 ori pe an prin străinătățuri, pe când eu – o pârlită de pensionară din presa israeliană de limbă română, cu salariile ei de mare căcat. Tipul tot a promis tp. de vreo trei ani că o va lăsa pt. mine. Știeam de mult că n-o va face niciodată, dacă n-a făcut-o la 2-3 luni de la reluarea cunoștinței noastre. Probabil că stresul în care m-a menținut, plus cele 2 pachete de țigări tari pe zi, m-au îmbolnăvit de „porcăria din din plămânul drept”! Acum, zice-se că am ieșit din asta, dar după 4 ședințe de chimio (mai mult n-am suportat, și mi le-au sistat), arăt și mă simt ca o epavă umană. Încerc să-mi revin, să mă rup de animal (oricum preferă față de discuțiile și futaiurile artistice cu mine – ciolanul cu fasole gătit de cefalopoda cu care se ține și târâielile prin străinătățuri, unde principalele ei puncte turistice sunt mall-urile). Treptat, se pare că am inceput să izbutesc să-l bag în mă-sa. Cine mă iubește – să-mi țină pumnii, să-l pot arunca la câini definitiv și irevocabil!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>