repeat

Comă. Repeat

Au revenit. Mă uit la ele de pe la patru dimineața, până pe la 12 noaptea, când cred că reușesc să adorm. Și atunci, mă hăituiesc. Mă trezesc cu inima în gât. Sunt tot felul de umbre pe pereți. Living, bucătărie, baie, holuri, dormitor. Alerg dintr-o încăpere în alta și aprind toate becurile. Deschid ușile dulapurilor. Și cea de la cuptor. N-am aer. Aer. E frig. Afară e prea frig. Atât de frig, încât mă doare. Nu pot deschide geamul.

Violeta de Parma nu mai are flori. Nicio zi nu se termină. Nu se mai opresc. Și sunt tot mai grele. ”Ține spatele drept!”. ”Cât?” ”Nu e treaba ta” ”Și dacă nu mai pot?” ”Habar nu am. Te descurci”. Pentru că nimeni, oricât ne-am minți, nu ne poate salva de noi, în afară de noi înșine.

Mă așez cu genunchii la piept, în mijlocul patului. Scroll, scroll, scroll. Citate motivaționale. Melodii. Dragnea, Trump, PSD, proteste, a ars spitalul de psihiatrie, citate din Micul Prinț. Ceață. Iau cartea. Niciun rând nu se oprește. Totul fuge de mine.

Mă dezbrac și mă pun în fața oglinzii. Am cearcăne. Totul e prea mult. Niciun pic de talent. Îmi cad din mână toate cărțile.

repeat

Azi venea mașina aia înspre mine. Credea că are timp. Întotdeauna ne mințim că avem timp destul. Nu am apăsat accelerația. Nici nu am încetinit. Am zâmbit. Se apropia. N-am virat. A apucat el să vireze. Pentru o fracțiune de secundă i-am văzut ochii holbați și el, zâmbetul.

Și apoi, borna. Iar am văzut dracul. Stătea ascuns și mă pândea. ”Doar un buchet de flori ofilite”. Nici gând. E un drac care mă pândește. De fiecare dată. Și uneori îmi apare în vis. Mă atinge pe umărul drept, în timp ce țiganca ghicește un viitor absolut improbabil. Și inima o ia razna. Sau stă pe garnișă, își bălăngăne picioarele și îi aud rânjetul. Niciodată nu mă lasă să îl privesc în față.

Și dacă l-aș ști, ce aș face? Demonii noștri nu ne părăsesc niciodată. Adorm uneori, habar nu au cât sunt de norocoși, și se trezesc într-o zi și încep să ne sfâșie. Mai puternici decât înainte.

”Nu, nu există sens. Degeaba te gândești. Eu mi-l fac zi după zi.” Dar eu nu pot. Înțelegi?! Nu pot. Sunt o întâmplare? Dă-mi apă vie să îmi deschid ochii și să înțeleg că sunt o întâmplare.

Sunt aici, în fața oglinzii, cu carne grea și zile care se adună toate în păr. Trebuie să mă mint cumva. O să mă vopsesc blondă.

 

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>