cai

Cimitirul de cai

Îmi tropoteau caii pe buze și îmi dansau ielele prin păr. Nu se întâlneau niciodată, pentru că numai caii legați pot înnebuni. Ai mei erau liberi.

Dar tu, tu probabil atunci ți-ai pierdut mințile, când ți-ai afundat privirea în părul meu, niciodată de o culoare anume. Mi-ai șoptit surd, cumva duios, dureros de duios: noi nu vom trăi nici de acum înainte.

Atunci m-am înspumat și am încercat să le înec. Pentru că ele vorbeau din gânduri prin gura ta.

Nununununu, mi-ai/au (Au! pentru că eu mereu o paranteză în viața oricui, mai ales a mea) urlat prin păr.

Lasă-mi nebunia! Lasă-mi-o!!! Chiar așa ai urlat. Cu semnul exclamării.

cai

Și caii ți-au trecut în galop urlat sau tu urlai? Nu îmi mai amintesc bine, știu doar că îmi țiuiau urechile al naibii de tare.

Cert e că toți caii mei ți-au trecut în galop peste pădurile tomnatice care își creșteau din gură. Știu că erau înspre toamnă, pentru că începuseră să ți se ofilească buzele. Și caii au fornăit a iarnă sau mi s-a părut, pentru că un abur alb și cald mi-a învăluit tâmplele. Au fornăit și m-au smuls nedrept de devreme din hățișurile pădurilor tale.

Atunci am înțeles că marea nu o poți stăvili. Nici caii. Nu îi poți îmblânzi. Iar sirenele mereu îmi vor cânta direct pe cerul gurii.

Eu va trebui să le ascult și să mă supun. Lor. Ție. Ție. Tu. Tututututututu.

Parcă am mai trăit cândva așa cum nu trăiesc acum.

 

Share This:

O părere despre “Cimitirul de cai

  1. de la un anumit nivel, cam de acolo unde se termină pădurile și încep stâncile golașe, nu prea mai există superlative. așa că n-o să le folosesc. nu pentru că chiar nu le-aș găsi, ci pentru că acolo sus ele își
    schimbă morfologia și devin indecente. așa că îți spun simplu. asta nu e proză. asta e poezie. sau ce urmează după. i se potrivește și lungimea (scurtimea). și proza nici nu merită asemenea metafore. până acum niciodată nu le-a meritat. când am citit „noi nu vom trăi nici de acum încolo” , am murit, am dat întâi o tură prin Iad, m-am întors după douăzeci de ani și mi-am dat seama că nu citisem decât patru rânduri. și am mers mai departe cu cititul. acum eram un zombie, puteam călări cai din cimitirul de cai, puteam mirosi urmele pe care le-ai lăsat singure în hățișuri, dar nu puteam auzi rafala de mitralieră (tututu) pentru că priveam timpul. timpul care se curbase, se încolăcise și făcuse o buclă. apoi totul se oprise în loc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>