ochi de smarald

Cea mai tristă femeie

Femeia pe jumătate frumoasă, pentru că cealaltă jumătate nu o arăta nimănui, nici măcar ei, stătea întinsă în patul din alcovul ei. Era singurul loc din casă în care putea sta dezbracată. Apropo de asta, nici nu vă puteți imagina câți aveau impresia că o văzuseră dezbrăcată. Se înșelau.

Acolo, în încăperea cu jaluzelele trase și violete de Parma pe pervaz, prin care se auzeau cioburi de voci, se simțea în siguranță. Între tablouri, flori și cărți. Dacă ar fi știut, și-ar fi făcut lenjerii de pat din flori. Margarete, hortensii, floarea soarelui. Dar cum nu știa mai nimic, nici măcar să coasă sau să croiască lenjerii din flori, se mulțumea să aibă mereu pe noptieră flori proaspete. Și să viseze. Încercase ani la rândul. Se luptase. Iar în momentul în care a înțeles că nimic nu depinde de ea și voința ei, a renunțat. Doar zâmbea. Așa, mai mult într-o doară. Să mai aibă impresia că se poate juca.

Nu-i vorbă, își iubea nespus întreaga casă. Peste tot avea aruncate, aparent întâmplător, flori, cărți și tablouri. O adora. De fiecare dată când pleca din ea, i se făcea dor în momentul următor. Dar acolo, în camera unde nu intrase nimeni vreodată, în afară de ea, pentru că el, în noaptea aceea fusese o himeră, doar acolo putea să respire aer nealterat. Doar aerul ei. Și îi plăcea nespus. Nu avea nevoie de niciun bărbat. Ea însăși avea un miros bărbătesc. Iar umerii îi miroseau a femeie. Și un pic a sare. Pentru că de fiecare dată când mergea la mare, o lăsa să îi intre prin piele îndeajuns de mult, încât să îi ajungă până anul următor. Uneori, pe pielea bronzată, chiar și în miezul iernii, se vedeau stropi de sare. Iar dacă cineva ar fi gustat-o, cu siguranță ar fi simțit și gustul.

În ultimii ani începuse să iasă atât de puțin din casă, încât aproape devenise mit urban. Oameni începeau să își amintească de ea. În special de ochiul neacoperit. Cel de un verde atât de puternic și lucios, încât unii povesteau că, de fapt, femeia își scosese ochiul și îl înlocuise cu un smarald. ”Nu, nu se poate. Niciun ochi de om nu poate avea o asemenea culoare. Și mi-a spus mie vecina de la trei că știe de la o prietena, sursă de încredere, că s-a operat, și-a scos ochiul și a pus un smarald în loc”. Ea doar zâmbea când îi auzea povestind. Zâmbea din colțul gurii și trecea mai departe. Cum să știe alții ceea ce nici măcar ea nu mai știa?

ochi de smarald

Stătea cu picioarele întinse, unul peste celălalt. Cel de deasupra se mișca încet, dar îndeajuns de tare încât pulpa celuilalt să zvâcnească aproape imperceptibil. Îi plăcea atât de mult răcoarea lenjeriei de pat din bumbac satinat, încât chicotea de una singură. Breteaua furoului negru alunecase de tot de pe umăr și sânul era total descoperit. Vulnerabil. Multe vulnerabilități. Ținea țigara în colțul gurii și, din când în când, dantela neagră ce îi acoperea ochiul stâng, cel nevăzut de nimeni ,se ridica ușor, dar niciodată îndeajuns de mult încât să descopere ochiul. Nici ea nu mai știa ce culoare avea, cu adevărat. Pentru că de 120 de ani, de când avea 33 și ochiul ei murise, hotărâse să îl acopere. Să nu îl mai vadă în fiecare zi când se uita în oglindă. Nimeni nu bănuia câți ani avea femeia cu dantelă pe ochi. Doar ea își mai amintea, pentru că știa exact ziua în care i se stinsese lumina din ochiul stâng. 28 iunie, exact în ziua în care împlinise 33 de ani.

Întinse mâna ușor, în dreapta patului și luă stetoscopul. Mișcarea asta devenise un tic. Dar nu uitase prima oară când pusese stetoscopul în dreptul inimii și nu auzi nicio bătaie. Nici măcar una. Era tot în ziua în care își acoperise ochiul. Încercase să se resusciteze în fel și chip. Scria, dansa, cunoștea bărbaților de care ar fi vrut să se îndrăgostească.  Nimic. Rece. Gol.

Cu o seară în urmă însă, când el îi spusese: ”Tu ești adevărul. Pentru prima oară în viața mea am simțit adevărul”, parcă simțise o tresărire. Dar când se trezi a doua zi singură, în patul mare, și o văzu în colțul garnișei, se gândi că fusese o iluzie. El și tresărirea. Însă ceva nu îi dădea pace. Așa că întinse mâna după stetoscop, îl băgă în urechi și îl puse în dreptul inimii. Pielea îi era atât de caldă încât tresări când simți fierul rece, în dreptul inimii. Ascultă cu atenție. Nimic. Totul e iluzie, până la urmă.

Și parcă îi păru rău. Ridică ușor mâna dreapta și încercă să o ademenească, chemând-o cu arătătorul. Moartea dădu din cap că nu. Și clipi de două ori. Apoi femeia o admonestă. Tot cu arătătorul. Moartea dădu din cap că nu. Și clipi de două ori. Într-o ultimă încercare de a-și salva iluzia vieții, femeia îndreptă arătătorul înspre moarte, ca și când ar fi vrut să o împuște. Moarte dădu din cap că nu. Și clipi de două ori. Știu. Venise momentul.

Atunci femeia deschise ochiul acoperit a întrebare și își puse arătătorul pe stern. Moartea clipi de două ori. Femeia înghiți țigara aprinsă, își duse dreapta la gură și sărută moartea din vârful degetelor. Zâmbi, o privi și îi spuse, cu gândul: ”Până la urmă, cei a căror inimă nu mai bate sunt cei care iubesc cel mai mult. Pentru că doar ei au învățat să te iubească, doamnă”. În acel moment nu a mai contat nimic. Nici măcar dacă  ochiul era de smarald sau nu.

 

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Share This:

O părere despre “Cea mai tristă femeie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>