Coperta_Papusile

Bag în venă și trag pe nas cărțile Cristinei Nemerovschi

Niciodată nu am avut mare încredere în mine. Iar când au început zbaterile ălea în care mă mușcau dracii de pleoape de nu reușeam să le pun una peste alta, am simțit că o iau razna. La propriu. Citește Păpușile, mi-a zis. Păpușile? Da, a Cristinei Nemerovschi. Venisem de la o lansare de carte. O poezie bună. Atât de bună de m-am gândit să mă las de scris. Mi s-a frânt sufletul. Trebuia să găsesc un colac de salvare. Mereu am spus că atunci când sunt bolnavă, mănânc și căcat, numai să îmi treacă. Salvarea mea era cartea aia. Clar.

A doua zi stăteam în fața librăriei. Nu deschiseseră încă. Am așteptat vreo oră. Parcă eram o drogată ce își aștepta dealerul.  Când m-am văzut cu ea în mână, tremuram. Am început să citesc pe stradă. Am citit până am ajuns la birou. Acolo am citit sub birou. Apoi am luat-o la masă și am citit în timp ce mâncam. Îi cer scuze șefului meu dacă va citi materialul ăsta, dar în ziua aia nu am muncit absolut nimic. Un mail nu am trimis. Nu aveam cum. Am citit în drum spre casă. Am citit în timp ce am scos câinii la plimbare. Nu m-am dus la sală, nu am mai mâncat, nu am scris niciun rând. Am citit. Aveam ochii roșii și mă înțepau. Nu o puteam lăsa din mână.  La trei dimineața terminasem cartea.

A doua zi m-am dus la Billa. Cumpăram vinete, ardei și ceapă să fac un ghiveci. Și mi s-a făcut un dor de Luna și Dora de a trebuit să mă duc acasă și să răsfoiesc din nou cartea. Apoi mi-am dat seama că așa sunt toate personajele Cristinei. Nici nu îți dai seama cum pătrund în tine. Mișună pe acolo, iau cele mai ascunse fantezii pe care le ai și despre care nici nu știai că există și încep să se joace cu creierii tăi.  De-a prinselea se joacă. Tu dai să le prinzi, să iei înapoi ce-i al tău, dar nu ai cum. Sunt mult mai rapide decât tine, mai abile, intuiesc, premeditează, îți pun piedică și râd de tine. Pe când ai obosit și crezi că nu mai poți, ai spune pas, îți dai seama că toți oamenii ăia despre care tu ai citit, ți-au devenit familie, cei mai buni prieteni, ești tu acolo. Și ești dependent.

Coperta_PapusileSursă foto Herg Benet

Cum căcăt am reușit să termin Păpușile în mai puțin de 24 de ore, când mie deja îmi lipsea aerul, nu știu. Pentru că știți cum e? Te ia, te bagă cu capul sub apă și te ține acolo. Tu ai testat deja în vană, poți vreo 3 minute. Ei bine, când cineva te ține acolo cu forța, poți mult mai puțin. Pentru că te zbați, te smulgi, încerci să scapi și nu ai cum. Scrisul Cristinei te ține sub apă, faci bulbuci, și când crezi că e gata, te trage la suprafață. Doar pentru o secundă. După care te împinge înapoi. Și ești obligat să îți revizuiești toată viața. Ori te accepți așa cum ești, ori mori certat cu tine. Tu alegi. Dacă ești un căcănar laș sau o pițipoancă ce o arde cu motivaționale, să nici nu te gândești că ai putea să îi citești cărțile. Ar fi o ofensă adusă lumilor despre care ea vorbește și…ce să vezi? reflectă exact realitatea în care trăim, minus minciunile pe care oamenii și le tot spun în încercarea lor ratată de a crede că viața-i frumoasă.

Te ține Cristina acolo sub apă până te învinețești și accepți: ”Ce pula mea… asta a fost”. Nu mai poți respira. Te lași dus. Și de abia atunci începi să simți frumusețea și puterea scrisului ei. De abia atunci îi dai voie să te pătrundă și să te ducă. Înspre mal. Și vezi clar că-i despre iubire. Iubirea aia pe viață, unde nu există diferențe de sex ori sociale, ori de vârstă ori background, când tu nu mai ești tu, ci celălalt, și tocmai de aceea, când el dispare tu habar nu mai ai cine ești. Nici nu mai vrei să știi. Și rana aia nicicând nu se vindecă. Mereu vei rămâne trunchiat. Doar că la un momentdat îți dai seama că exact trunchierea aia e ceea ce îți dă identitate. Că, dacă nu te-ai fi frânt și ai fi rămas jumătate, nu ai mai fi avut niciun rost.

Și mai are ceva Cristina. Umor. Stai așa, încordat și încruntat, cu teama de a întoarce pagina, că nu știi în ce hău te mai aruncă, capul rezemat de mână și te trezești râzând. Cu poftă. În hohote. Aia e gura de aer pe care ți-o din când în când: râsul.

Azi am terminat de citit Nymphette_dark99. Și mă doare sufletul că nu am bani să comand Vicky, nu Victoria. Dar vine el, salariu. Încă vreo două săptămâni. Să vezi atunci destrăbălare literară!

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>