barca

Apă și viermi la bord

Au ieșit viermii. Colcăie. Put. Îmi rânjesc în față. E numai fum în jurul lor. Înnecăcios. Îmi vine să vomit. Și nu îi pot strivi. Degeaba o fac. Vor fi mai mulți. Și alții. Mereu alții. Rânjesc. Și el, el stă acolo între ei și mă privește cu ochii lui mari și frumoși. L-am legănat pe picioare. Și nu mai știe. A uitat tot. Cine e. Cine suntem. Nu mai vrea să se salveze. De el. ”Nu ei trebuie să mă lase în pace. Eu trebuie să îi las în pace”. Și prin difuzorul telefonului ieșea fum. Alb. Înnecăcios. ”Dar te iubesc. Și pentru tine mă iau de gât cu Dumnezeu” ”Hahahahaha. Și eu te iubesc. Vă bat pe toți, dacă mă enervez”.

Și ce decizie iei? De unde știi care e cea mai bună decizie? Poate e bine ce scrie în cărțile motivaționale. Să te abandonezi. Oricum, cu cine să lupți? Nu putem salva pe nimeni. Fiecare trebuie să se salveze. Și dacă aș fi fost mai blândă? Și dacă i-aș fi fost mai aproape? Și dacă l-aș fi ținut mai mult în brațe? I-am luat parfumul. Nu mai avea nimic, iar eu i-am luat parfumul. Și nu mai dau de el, să îi dau altul nou, înapoi. Și să îi dau viață.

Și știu. Îl cunosc. Ar fi îndeajuns să se scuture o dată și toți viermii ăia ar schelălăi și ar fugi, speriați, îngroziți, la loc în găurile lor întunecate. Și tot fumul ăla alb, greu, înnecăcios ar fi înlocuit de râsul lui curat, limpede. Și de vocea lui de băiat-bărbat.

barca

A adormit. A adormit plângând. Și apoi s-a trezit, și-a încețoșat privirea și mintea și a plecat. Între viermi. M-am așezat la pământ și i-am întins mâna. Se urcau viermii ăia pe mine, dar trebuia să stau așa, cu mâna întinsă. Poate o să vrea să o apuce. Îl durea. El se durea pe el însuși. Și eu, acolo, între viermi, îl duream.

Și nu știu unde și cum și de ce. Nu știu. Că ne iubeam. Și ne spunea că ne iubim. Și beam cafea și bere la OMV și povesteam despre viață și relații. Și apoi… nu știu. Poate, dacă aș ști, aș putea să fac ceva.

Dar acum tot ce pot să fac e să stau. Și să aștept. Să sper și să cred că se va ridica din nou pe picioare, și-mi va lua mâna. Și eu i-o voi pupa. Și apoi pe frunte și pe ochi. Și pe cap. Și o să îi iau capul și i-l pun pe umărul meu. Și îi cânt: ”Mânca-l-ar mama de băiețel, mânca-l-ar mama de răsfățel/ Cum să mă-ndur să dau în el/Păi nu vedeți cât e de mititel”.

Poate am salvat un câine. Poate. Doar timpul poate decide asta.

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>