moarte

Am murit toamna, când înfloresc teii

Ei îi plăcea să bea. Avea trei magazine în apropierea casei. De la unul își cumpăra berea, de la altul vinul, iar de la al treilea, spirtoasele. Susținea micii întreprinzători. Avea ea, așa, o slăbiciune pentru tot ceea ce e mic, pentru că avea senzația că micul trebuia cumva, ajutat. Dar, să o spunem pe a dreaptă, o făcea și datorită prețurilor. Dacă toate colegele ei măritate faceau crosscheck între pliantele de la supermaket pentru a găsi cele mai bune oferte la carne, brânză, ouă, pamperși sau lapte praf, ea făcea același lucru. Dar pentru alcool. Și ca să o spune și pe cea mai dreaptă, cumpăra ce era mai ieftin. Bere la pet de doi litri, cinci lei. Vin roșu, demisec, 6.99. Vodkă, 20 de lei. Nu îi mai păsa. Voia doar să simtă amețeala aia, aproape dulce, dacă nu ar fi fost înăcrită de gustul vomei și al alcoolului care, uneori, îi venea pe gât, înapoi. O ardea ușor pe esofag. Dar o ardeau altele, mult mai tare, așa că arderea alcoolului era o nimica toată.

Dar amețeala aia… Amețeala. Ca atunci când era mică, mergea la bunica ei și atunci când venea linghișpirul în oraș, cum necum făcea rost de bani, vindea sticle și borcane, își ruga prietenii să o ia și pe ea, pe atunci nu îi era rușine să spună că n-are, dacă voia amintiri frumoase. Doar era pentru linghișpir. Și pleca împreună cu copiii de la bloc. Niciodată nu avea bani pentru mai mult de două ture. Iar ea s-ar fi învârtit o zi și o noapte. Dar ce spun eu. Poate chiar o săptămână și opt nopți. Nu știu. Până s-ar fi făcut mare. Închidea ochii și vuuuum, vuuuuum, taaaaaaaaaaaare, mai taaaaaaaaaaaaaare, aaaaaaaaaaaaaaah, îi intra părul în gură și urechi și îl simțea pe buze, o gâdila și râdea în hohote. Îi era un pic rău și atunci, ca acum, când topea sticle după sticle cu alcool. Dar răul ăla era altfel. Răul era prețul pe care îl plătea pentru ceva frumos. Acum… acum doar suporta durerea de cap și greața de a doua zi.

Și acum râdea, dar așa, în hohot, cam ca nebunii și mereu în surdină. Nu care cumva să o audă colega de apartament. Colegă după care mereu curăța veceul de căcat ori cada. Îi ștergea flocii ăleia și părul de pe picioare, atunci când se rădea. Spăla, îi era puțin scârbă, dar voia măcar să mai simuleze curățenia. Că așa fusese crescută. Și nu îi spunea nimic ăleia. Niciodată. Poate mai păstrase, totuși, o urmă decență și candoare din moment ce tăcea mâlc, doar pentru a nu o răni pe cealaltă. Poate s-ar fi rușinat dacă i-ar fi spus. S-ar fi simțit prost. Iar ea nu voia să genereze sentimente urâte nimănui.

moarte

Ștergea căcat, aproape beată, și râdea. A pagubă râdea. Un căcat care șterge alt căcat. Minunat. În fine. Era așa urât. Prea urât. Dar ce nu era urât în viața ei? De multe ori se trezea dimineața, în fața blocului, pentru că nu o mai ținuseră picioarele, capul, bustul, stomacul să urce cu liftul cele trei etaje, cu fusta în cap ori pantalonii desfăcuți, trași până la genunchi, bluza ridicată indecent de aproape i se vedeau țâțele și îți amintea ca prin vis, coșmar, de fapt, cum o futuseră niște boschetari. Alții, aceiași, mulți, puțini. Nu o interesa. Își masa tâmplele până în casă, ca și cum ar fi putut face ceva împotriva durerii. ”Tu nu ești făcută să bei. Organismul tău nu rezistă”. Așa îi spunea mama ei. Așa o fi. Dar poate organismul ei fusese făcut așa, din greșeală. Poate ea apăruse din greșeală. Poate fusese o greșeală imensă a universului. Auzi la ea, imensă. Încă mai avea impresia că ea ar fi contat, în vreun fel. Nu. Fusese o greșeală infimă a Universului și cu asta basta. Trebuia să o accepte odată și odată.

La asta se gândea până își făcea curaj și se ridica din pat, cu ochii împăienjeniți. Așa era mereu când bea prea mult. Nu reușea să doarmă bine. De fapt era o tortură încercarea de a ațipi. Era o permanentă stare de veghe, înecată în greață și vertij, iar când se făcea zi de-a binelea, se ridica din pat. Lua un nurofen, făcea un duș, se îmbraca pe fugă cu ceea ce îi pica în mână și pleca la serviciu. Dacă seara o întrebai ce făcuse toată ziua, habar nu avea. Trăia într-o amnezie permanentă. Iar seara o lua de la capăt. Singurul moment frumos era sâmbătă dimineața. Sâmbătă dimineața era mama ei. Se trezea, făcea cafea, înfrunta cu stoicism mahmureala și făcea curat. Lună și bec. Meticulos. Scotea toate hainele din dulap și le rearanja, trăgea mobila, spăla, freca, punea la spălat, dar ce nu făcea. Ba chiar, uneori, făcea și găluște cu prune. Niciodată nu îi ieșeau ca ale mamei ei. La naiba, murise și nu îi ceruse rețeta. Dar bine că murise și nu apucase să vadă în ce hal ajunsese.

Așa a găsit-o colega ei de apartament în sâmbăta aia. Pe jos. Întinsă. Parcă dormea. Niciodată nu o văzuse așa frumoasă. În stânga avea găleata cu apă și detergent pentru podele. Ținea strâns, în mâna stângă, cârpa care încă mirosea a ceară de parchet. Miraculos, camera mirosea a flori de tei, deși toamna era în deplinătatea facultăților administrative. Poate pentru că ăsta fusese ultimul lucru la care se gândise înainte să simtă inima cum îi zvâcnește pentru ultima oară. Flori de tei, flori de tei, flori de tei. La florile de tei și ei doi, în munte, curați și fericiți. Crezând că nu se va termina niciodată. Dar aia fusese demult. Cu o viață în urmă. Ba nu. De acum, cu două vieți în urmă. Pentru că prima se sfârșise când s-au despărțit.

Din boxe urla melodia pusă pe repeat: ”A fost odată-un vis frumos/Un vis frumos/Cu un băiat și-o fată/A fost un vis cam dureros/Cam dureros/De te rănesc mă iartă”.

Share This:

3 păreri despre “Am murit toamna, când înfloresc teii

  1. unei părți importante a publicului ne place cu ficțiune și tot vrem și vrem pentru că suntem nesătui. dă-ne povești și o să rămânem captivi în ele. și când personajele principale părăsesc Las Vegas-ul, e sigur din cauză că „și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe” e o parabolă, o poantă de final, ce se traduce în limba nepoveștilor prin „pe naiba, au divorțat după luna de miere, dar luați-o voi așa cum v-o spun, până se va naște unul în Stratford-upon-Avon și va schimba trendul”. între timp s-a născut și acum avem mai multă libertate la a neîmplini poveștile de dragoste. poate mi-ar fi plăcut să văd și un zâmbet trist și șugubăț, cu calitatea de a topi vreo doi trei ghețari, însă nu l-am văzut, adică nu aici. aici e despre ceva ce arde așa de tare că trebuie numaidecât stins, iar dacă îl stingi, ai stins tot. iar dacă nu-l stingi, arzi și arzi și nimeni nu te iartă că tu doar arzi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>