12122876_545913138900098_8229098217319093108_n

Am murit. Ei, și? O să mai murim

De prin august o simt mereu în preajma mea. E lângă mine. Orice aș face. Nu știu cum să îți explic…

E ca o umbră, nu?

Da, e ca o umbră.

E mereu în preajma mea. Când scriu, când citesc, când fac duș, când îmi plimb câinii, când trimit mailuri. Și poate de aia plâng așa, din senin, pe stradă, uneori. Izbucnesc în plâns și mă întreb de ce, că doar nu am motiv. Poate, până la urmă, îmi e teamă de ea. Poate până la urmă știu că a venit timpul, ar trebui să o chem, dar îmi e teamă. Pentru că eu nu cred în Iad și Rai. Eu cred că moartea e o întoarcere în noi. Iar când mori în suferință, te întorci în suferință. Până te ierți. Și apoi te întorci în iubire. Dar cine știe cât ar dura? 1000, 2000, 434540 de ani? Ce suflet ar putea suporta atâta suferință? Eu am 32 de ani și de abia mai pot. Și, totuși, parcă a venit momentul. Poate de aia am început să plâng, în mine, când mi-ai dat anemona albă. Albă… tocmai mie.

Singurele momente în care nu o simt e atunci când îi scriu lui. Și când dau refresh la pagină și văd inbox 1, 2, 3. Câte gânduri, atâtea mailuri. Atunci simt că am pentru ce să lupt. Că poate m-aș putea întoarce și eu direct în iubire. De venit, o să vină. Dar aș vrea să nu aștept mii de ani până m-aș duce înapoi, în iubire. Aș vrea să mă duc direct. Cum mi-ai spus tu, iubite: Murim și pun flori pe noi și gata! Și apoi e iubirea, dacă am iubit. Sau ceva de genul ăsta, pentru că nu mai găsesc mailul exact acum și trebuie să scriu. Și mă doare tot. Că trebuie să scriu pe fugă, și trebuie să îți spun că îmi e dor de tine pe fugă pentru că sunt captivă într-un birou, iar noi suntem oameni ai datoriei. Și mă doare că fata aia frumoasă și-a ascuns frumusețea sub fond de ten și blush și ruj. Cum își mai ascund oamenii frumusețea. Sub machiaje, mașini scumpe, haine de firmă, bijuterii sclipitoare. O îngroapă adânc sub tot ceea ce nu contează. În loc să o lase să strălucească. Și lumea are atâta nevoie de frumusețe.

Exact cum noi doi avem nevoie de iubirea asta, verde copt, ca piersică moale, care ți se scurge pe bărbie, dar dacă ai fi mâncat-o în alt moment ți-ar fi făcut gura pungă sau nu i-ai fi simțit toată dulceața. Tu ești Dor și eu Verde copt.

12122876_545913138900098_8229098217319093108_n

Vezi? Vezi că nu te-am mințit și acolo, pe fundal, cântă tristețea, orice am face? Mă doare. Însă mă doare ca atunci când tu mi-ai vorbit despre drumul tău. Ca atunci. Mă doare atât de frumos. Cum mă doare magnolia înflorită care știu că o să ofilească. În fiecare an. Iar într-un an eu nu voi mai fi să o văd nici înflorită, nici ofilită. Nicicum. Dar ea va continua să facă toate astea fără mine. Crezi că asta mă doare de fapt? Cum spune în Orele: ”că într-o zi toate astea se vor termina”. Crezi? Poate.

Mă doare absența ta. Cum nu? Dar mă doare mult mai frumos existența ta.

Crezi că aș putea să fiu și eu fericită într-o zi? Nu știu cum. Știu cum să lupt. Asta da. Și pentru prima oară, după mult timp, am un motiv pentru care să lupt. Știi cum m-ai găsit? Inertă. Făceam exerciții de bucurie. Greșite. Dar mă străduiam. Și la un momentdat am acceptat că nu se poate. Și mi-am continuat viața. Dacă mi-a fost dată, musai să o trăiesc. Eu mulțumesc și pentru cartofi și pâine, d`apăi pentru viață. Nu îmi bat joc de ea. Dar știu că nu va mai fi, într-o zi. Și am acceptat că mă voi duce, ascultând simfonia aia perpetuă. E frumoasă. Așa-i de frumoasă. Ea e eu. Suntem singurele constante ale vieții mele. Știu asta. Am acceptat-o. Știam asta. Acum îmbobocește o alta. E atât de frumoasă. M-aș opri din respirat și aș privi-o cum se naște. Nu aș mai face nimic altceva toată ziua.

Acum înțelegi, iubite, cât de captivă mă simt în viața mea? Totul mă răpește ție și scrisului. Și doar asta contează acum. S-a cernut totul. Așa frumos s-a cernut. Și eu nu pot admira pe îndelete. Nu pot rămâne mută de uimire, că uite, tocmai sună alarma în outbox pentru că începe ședința. Iar eu nu mai pot altceva în afară de tine. Nu-s îndrăgostită ca un copil de 18 ani. O trăiesc ca la 18 ani, dar cu umbra aia care mă mângâie mereu pe obraji și îmi adie pe tâmple ca briza astă vară, când stăteam cu picioarele în mare, paharul de șampanie lângă mine și ochii înfipți în adâncurile pe care le intuiam. O trăiesc fără disperare. O trăiesc fără frică. Fără frică de Ea. Fără frică și fără nevoi. Vreau doar să îți scriu. 100000 de mailuri. 5745987340657 de mailuri. Câte gânduri are un om, într-o zi? Atâtea mailuri. Tu ești eu. Tu ești Ea? Vorbesc cu tine ca și cum aș vorbi cu mine. Ca și cum aș vorbi cu Ea, cealaltă constantă a vieții mele. Suntem trei. Așa și trebuie, nu? Suntem întregi acum, nu?

Eu așa mă simt. Și datorită ție lupt să mă întorc în iubire exact în momentul în care îmi vor crește rădăcini de cireș în gură și în ochi și în membre și tâmplele o să îmi fie pline de flori de cireș topite și degetele vor avea gust de lemn. Și cineva îmi va scrie un nume pe trunchi. Un nume care îl face să lupte pentru că, la rândul lui, să se întoarcă în iubire, într-o zi. Când o fi.

Și poate toate astea vor fi mult mai târziu decât cred eu că vor fi, și tu vei fi plecat deja și atunci voi trăi totul ca și cum nu contează. Aș accepta din nou. Totul. Oricum se va termina într-o zi. Nu voi mai lupta. Voi privi viața în față, îmi voi spune că-i frumoasă, nespus de frumoasă, și apoi îi voi da drumul.

Dar azi voi pleca acasă, voi scoate câinii, voi citi, îți voi scrie, voi plânge, îți voi scrie, voi zâmbi în timp ce voi plânge și îți voi scrie, voi mânca salata asta pe care nu am timp să o mănânc acum, voi uda florile, voi scoate hainele din mașină, o voi suna pe mama și îi voi spune că o iubesc, și scriu, și moartea există și totu-i frumos, dar secundar.

Tu exiști și te iubesc. Iar asta e la fel de frumos. Doar că asta-i esențial. Și poate că iubirea-i ca viața: o vezi, e nespus de frumoasă și apoi îi dai drumul. Iar ea continuă să existe. Fără noi. Viața și iubirea. Doar ele nu se termină niciodată. Știi și tu, iubite. Să nu îți fie frică. De nimic. De ce să îți fie frică? Ele vor exista mereu. Orice s-ar întâmpla cu noi.

Share This:

O părere despre “Am murit. Ei, și? O să mai murim

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>