intelegere

Am înțeles. Și nu mai pot da înapoi

De când am început să mă trezesc, știți, ca în Noapte de decemvrie, doare. În fiecare zi. Dar doare atât de tare de mă trezesc tremurând. Îmi tremură mâinile, stomacul, tâmplele, pulpele. Picioarele sunt slabe. Ăstea sunt momentele în care îmi mulțumesc că am adunat atâta forță de-a lungul anilor, încât să pot funcționa din inerție. Ca în momentele ăstea. Mă bucur. Nu-i vorbă. Râd. Râd atât de tare de câte ori am ocazia, de parcă ar fi ultima oară când o voi face.

Dar oricât m-aș bucura, adevărul e mereu acolo. Și odată ce l-am găsit nu mai pot fugi. Adică încerc. Cu scotch, vin, bere, comedii, filmulețe funny. Și mă trezesc dimineața, de acum fără durere de cap, pentru că știu cum, ce și cât să beau în funcție de fața durerii pe care mi-o arată în acea zi, încât a doua zi nu simt decât durerea aia care  zguduie tot în mine, organe și suflet.

Și știu că nu mai e cale înapoi. Va fi mereu, acolo. Pe fundal. A fost mereu, doar că uneori am crezut că pot fugi de ea. Nu am cum. Sunt eu. Durerea mea sunt eu și nu mai vreau să fug de mine. Pentru că e atât de bine în mine, atâta adevăr, încât merită să îi plătesc orice preț.

Văd. Aproape tot. Tot ce pot vedea în punctul ăsta al devenirii mele. Și cele mai multe dor. Văd multă minciună. Dar nu mai închid ochii. Și dintr-odată apare adevărul. Stau goală, pe canapea, fumez, am pierdut numărul țigărilor și urlu de durere. Mă uit în sus, de anumite stereotipuri nu mă pot rupe, încă, și urlu: ”Linișteeeeeeeeeeeee. Să fie linișteeeeeeeeeeee!”. Și dintr-odată se așterne liniștea. Și mă simt ca după exorcizare. Dau play la Requiemul lui Mozart și liniștea se așează tot mai comod în mine. Și adorm. Și mă bucur de asta. Pentru că știu că mă voi trezi și o voi lua de la capăt. Mă voi trezi urlând în mine. Am nevoie de timp să accept că liniștea apare doar atunci când nu mă mai lupt cu durerea. Doar o las să fie.

intelegere

Mi-a scris cineva un comentariu la articolul ”Cu câți bărbați m-am culcat? Cu câți am vrut”, în care spunea că m-am culcat cu toți bărbații care m-au vrut. Așa e. I-am răspuns: ”Da. Sunt o cerșetoare de iubire ori a iluziei ei. Ai perfectă dreptate”. Și am greșit. Nu, nu mai sunt. Am fost. Nu mai sunt nu pentru că aș fi minunată, extraordinară, cea mai cea, ci pentru că acum știu ce vreau. Mă cunosc un pic mai mult. Știu că aș putea avea alături doar un bărbat care îmi și își înțelege durerea. Și mai înțelege și acceptă faptul că ea va fi mereu acolo. Altfel i-aș și mi-aș distruge viața.

Și chiar dacă m-aș minți și aș accepta altceva, doar pentru a nu mai fi singură, până la urmă tot aici aș ajunge. Doar că aș prelungi durerea, care oricum există. Minciună.

Știu. Asta înseamnă că nu pot nici să trăiesc, nici să mor. Am înțeles și acceptat.

Acum trebuie să mai învăț să conjug verbele doar la persoana 1. Singular. De abia atunci voi putea să fiu eu în prezența altuia.

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Share This:

O părere despre “Am înțeles. Și nu mai pot da înapoi

  1. Dacă articolele tale sunt despre tine și nu doar ficțiune, sunt tare curios ce vârstă ai. Tare as paria că până in sau putin peste 20 de ani. Pentru că regasesc uneori in ce scrii imagini de cand aveam 16-25 de ani. Cand sufeream mai mult si intens si canf credeam ca toate astea vor dura veșnic. Fii liniștită, din păcate trece! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>