eva

A dracu` să fii tu, Evo. Cu merele tale cu tot

Eva-i o proastă. I-am spus și azi, când a venit la cafea. Frumoasă. Dintotdeauna. Și când spun dintotdeauna, vă rog să luați cuvântul în sensul adliteram. Pentru vârsta ei, e nespus de frumoasă. Frumoasă și proastă, ca orice femeie care vrea mai mult.

I-am spus mereu: ”Mai bine beleai șarpele, îți trăgeai o poșetă mișto, ultimul răcnet,  din carne făceai un grătărel, pregăteai un sos de smochine, că har Domnului, aveai de unde, venea Adam, mâncați amândoi liniștiți, mai făceați amor, vă mai gâdilați pe ici pe colo și totul ar fi fost în regulă. Dar nu și nu. Ai vrut tu să știi. Na, știință. Mai bine îți vedeai de treabă”.

Și chestia e că de s-ar fi pricopsit numai ea. Dar uite că iar simt gustul de rugină al gândurilor. Pleacă dintr-o tâmplă și se izbesc de cealaltă. Mi se umflă venele pe frunte de durere. De acolo se izbesc de maxilar, mi se frământă în gură, îmi zgârie dinții, ca atunci când nu speli bine salata și îți scrâșnește pământul între dinți, se opresc în gât că-s mari și grele. De abia respir. Îhîhîhîhîhîhîhîhîîhîh. Transpir. Tremur și transpir. Într-un final alunecă pe gât, cu noduri. Mă doare gâtlejul. Le simt pe esofag. Prea mari. Mă doare de înnebunesc și nu am aer. Deschid larg nările, deschid și fereastra. E frig și eu transpir. Am frisoane. Îmi clănțăne dinții. Le aud cum cad, metalic, direct pe inimă. Sunt atât de grele și ea-i așa de fragilă. Bumbumbumbumbum. Bate tare. În gât o simt. Mi se strânge stomacul. Totul se strânge în mine ca să dea voie inimii să bată. Și eu mă strâng. Mă chircesc. Nu vine, nu vine, nu vine. Poate chiar dacă vine, nu vine. M-a izbit în moalele capului. Am amețit. Să ajung până la mama. Să nu mă prăbușesc pe stradă. Îmi simt picioarele moi. Și mâinile, și gâtul.

Mă pun în pat. Îmbrăcată și încălțată. N-am putere să fac absolut nimic. Mă sparg. Dacă mă mișc mă sparg. Gesturi încete. Silențioase. Dacă nu mă sparg eu, explodează inima. Cu ateeeenție, mă pun pe partea stângă. Iau perna între picioare, bag mâna sub cap și nu privesc nimic. Dacă totul ar fi bine, probabil aș vedea că în fața mea-i un perete. Dar nu=i nimic în afară de toate gândurile astea care aleargă dintr-o parte în alta, pe verticală și orizantă, atât de repede aleargă de nu reușesc nici măcar să le văd la față. Habar nu am ce culoare ori formă au. Ori despre ce vorbesc. Sunt înnebunite. Ca o găină care simte că vrei să o omori și aleargă și se ascunde. Dar eu nu aș putea să le iau gâtul. Nu că nu aș vrea. Dar n-am putere. Sunt sleită.

eva

Mă întorc pe partea dreaptă. Mama are somnifere în poșetă. Dar doarme și a închis ușa la cameră. Aș vrea și eu unul Să mă afuuuuuuund. Fără vise. Niciunul. Că sigur aș avea un coșmar. Ca atunci când am visat că am venit și nu te găseam niciunde. Alergam înnebunită dintr-o parte în alta a orașului și la urmă mi-am dat seamă că pierdusem și trotineta. Nu mai aveam nimic. Și m-am întins pe caldarâm, am început să plâng, treceau oamenii pe lângă mine, le vedeam vârful pantofilor și nu aveam putere să întind mâna să le cer ajutorul. Iar ei nu se aplecau. Mă lăsau să zac acolo. E 12.55. Și 3.07. Și 6. Sună alarmă. E 8. Dimineață. A trecut și noaptea asta. Dar vreau să dorm. Trebuie să dorm. Nu reușesc nicicum. Cine dracu te-a pus să muști din măr, băi, Evo? De ce mi-ai făcut asta? Nu erau bune smochinele, portocalele, mandarinele? De ce nu te-ai mulțumit cu ce aveai? Decedecedecede ceeeeeeeeeeeeee???

Dar acum e făcută. Nu mai plânge. Oricum nu se schimbă nimic. Bea cafeaua aia și lasă-mă să te mângâi pe păr. Lasă-mă să te iau în brațe și să te strâng tare la piept. Știu, știu că de abia se aude. S-o sfârși, cât de curând. Să nu îți pară rău. Nu e vina ta. Bine, un pic. Pentru că mi-ai transmis tentația cunoașterii, dar puteam să aleg. Noi două alegem prost mereu. Poate doar trebuie să ne obișnuim cu ideea asta și atunci nu am mai spera. Am ști sigur rezultatul și nu ar mai veni peste noi ca un tăvălug. Acum nu mai vreau nimic. Doar să stăm așa, îmbrățișate, știind amândouă câtă durere zace în cealaltă și poate o trece cumva și ziua asta. Cu greu, ca un sac de glet, de douj` de kile, pe care trebuie să îl cari în spate vreo zece etaje, că nu merge liftul.

Cred că o să îmi las părul lung. Până la călcâie. o să ard toate hainele. Dacă tu ai putut, pot și eu. Oricum sunt goală. De acum. Dinspre înăuntru înspre în afară. Și o să mă duc să trăiesc într-o livadă de meri, de la poalele muntelui, o livadă de care se sprijină pădurile. Poate s-or prăvăli peste mine într-o zi și o să simt gustul pământului pe cerul gurii, o să mă zgârie pe limbă și s-o face cocoloașe, pe care greu aș reuși să le înghit. Doar doar nu or mai avea loc gândurile ăstea de tot pământul care mi-o zace în gură și pe tâmple, și în nări, și sub unghii, și prin păr.

Acum ai înțeles, Evo? Ai înțeles? De o mai trebui să alegi vreodată, poșeta, mami. Poșeta! Nici să nu stai pe gânduri!

 

Share This:

O părere despre “A dracu` să fii tu, Evo. Cu merele tale cu tot

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>